Aberaţii pe timp de criză

Cu mult timp înaintea declarării crizei, mulţi indivizi şi-au făcut un obicei din a reclama lipsa locurilor de muncă. Un amic patron mi se plânge de faptul că a dat nenumărate anunţuri de angajare pentru sudori şi lăcătuşi. Cei mai mulţi au venit cu o hârtie ce doar mai trebuia semnată şi ştampilată, conform căreia, firma nu are nevoie de ei. Aveau nevoie doar de ştampilarea unei noi perioade de prelungire a agoniei.

 Un individ la 62 de ani, fost gardian la puşcărie, fost gestionar al unui depozit de ambalaje pe vremea răposatului, merge la lucru cu ziua prin satele din jurul Caransebeşului. A săpat un şanţ de ceva peste doi metri într-o zi, pe o sută de lei. Nu se plânge, nu reclamă lipsa locurilor de muncă. Munceşte pentru a trăi, chiar dacă în pauzele luate pentru a bea o bere, povesteşte despre ziua în care va merge la Londra pentru a fi dădacă nepoţelului său.

Prin clasa a şasea, profesoara de istorie m-a ridicat în picioare pentru a le dezvălui colegilor metoda prin care reuşesc să asimilez atât de bine cunoştinţele predate la clasă. Emoţionat, am răspuns că doar citesc o dată şi, plăcându-mi cele lecturate, de fapt mi le povestesc când sunt scos la răspuns. Profesoara n-a mai spus nimic şi mi-am reluat locul în bancă. După ceva vreme, mi-am dat seama că a fost prima dată când am ratat şansa de a fi dat exemplu.

Am avut un coleg de bancă în liceu, căruia îi mai lăsam caietul să copieze temele la mate sau la mai ştiu eu ce materie. El a intrat imediat după absolvire la facultate. Eu m-am încăpăţânat să nu fac o facultate în urma căreia să pontez muncitorii în fabrică. El este acum inginer şi montează termopane. Eu îmi vând iluziile.

Poezie. Dacă tu nu ai mai fi eu şi eu nu aş mai fi tu, copilul nostru, tu şi eu, ar fi doar tu, ar fi doar eu?