Juno s-a plasat pe orbită în jurul lui Jupiter

La 4 iulie, nava spaţială Juno a NASA a pornit motoarele pentru 35 de minute, pentru a se plasa pe orbita planetei Jupiter. După un drum care a durat aproape cinci ani, timp în care a străbătut aproape 2.8 miliarde de kilometri prin spaţiu şi se află, în prezent, la aproximativ 860 milioane de kilometri de Pământ, nava a ajuns la destinaţie şi misiunea orbitală a început. A fost un moment emoţionant pentru oamenii de ştiinţă, dar a trecut oarecum neobservat pentru observatorul ocazional. La urma urmei, am fost în proximitatea lui Jupiter de mai multe ori iar cei mai mulţi oameni pot recunoaşte imaginea roşiatică caracteristică a planetei şi cunosc câte ceva despre lunile sale majore. Dar, oricât de familiară ar putea părea această planetă, Juno este doar a doua misiune dedicată pe care oamenii au trimis-o la gigantul de gaz.

Jupiter este un corp imens, destul de mare pentru a fi văzut cu ochiul liber pe cerul nopţii. Din acest motiv, astronomii au studiat-o timp de milenii, deşi am început cu adevărat să învăţăm câte ceva despre ea în secolul al 17-lea, când Galileo a îndrepta un telescop către planetă, în 1610, şi a constatat că acest corp găzduieşte mai multe luni. La acea vreme, a fost o dovadă convingătoare în favoarea unui sistem heliocentric, mai degrabă decât geocentric.

Observaţiile de pe Pământ au continuat până în secolul al 20-lea. Astronomii au putut vedea petele, benzile de nori coloraţi care se deplasează în jurul planetei, şi chiar mai mult sateliţi naturali. Ei au determinat, de asemenea, prezenţa amoniacului şi metanului în spectrele de absorbţie ale planetei Jupiter şi dovada existenţa unui câmp magnetic foarte intens în jurul ei. Dar observaţiile făcute de la bazele de pe Pământ şi-au atins limita. Pentru a înţelege cu adevărat Jupiter, a fost necesar ca astronomii şi oamenii de ştiinţă să beneficieze de avantajele noii ere spaţiale.

Juno, o misiune al cărei cost este de 1 miliard dolari a fost lansată pe 5 august 2011, de la Cape Canaveral, Florida, şi are scopul de a ajuta oamenii de ştiinţă să înţeleagă mai bine câmpurile magnetice şi gravitaţionale ale lui Jupiter, compoziţia şi structura interioară – în particular dacă planeta uriaşă adăposteşte un nucleu din elemente grele.

Observaţiile sondei ar trebui să aducă indicii privind când, unde şi cum Jupiter, şi, prin extensie, sistemul solar ca întreg, s-au format.

Juno va face cele mai multe dintre măsurătorile sale de pe o orbită eliptică de 14 zile, care o va duce la 5.000 de kilometri deasupra norilor lui Jupiter, în trecerea cea mai apropiată. Nava va aprinde motoarele 22 de minute, la 19 octombrie, pentru a ajungea pe acea orbită.

În total, Juno va înconjura Jupiter de 37 de ori înainte de scufundarea intenţionată în atmosfera groasă a lui Jupiter, în februarie 2018. Această manevră finală este proiectată pentru a se asigura că microbii de pe Pământ nu vor contamina luna Europa, despre care oamenii de ştiinţă cred că este capabilă să suporte viaţa.

Pentru a finaliza această misiune riscantă în jurul planetei, Juno va trebui să supravieţuiască unei furtuni de radiaţii generată de puternicul câmp magnetic al lui Jupiter. Vârtejul de particule de mare energie care călătoresc cu viteze apropiate de cea a luminii este cel mai aspru mediu de radiaţii din Sistemul Solar.

Pentru a face faţă condiţiilor, nava este protejată de cabluri speciale rezistente la radiaţii şi senzori ecranaţi.

Cea mai importantă componentă, “creierul” navei – calculatorul de zbor al navei spaţiale – este plasată într-un seif blindat din titan cu o greutate de aproape 172 kilograme.

Toate teoriile despre formarea sistemului solar încep prin colapsul unui nor uriaş de gaz şi de praf, sau nebuloasă, iar cea mai mare parte din materia apărută în urma colapsului a format Soarele. La fel ca soarele, Jupiter este, în cea mai mare parte, format din hidrogen şi heliu, deci trebuie să se fi format devreme, captând cea mai mare parte a materiei rămasă după ce s-a format steaua noastră. Nu este clar cum s-a întâmplat acest lucru. S-a format iniţial un masiv miez planetar şi gravitaţia a captat tot acel gaz sau colapsul unei regiuni instabile în interiorul nebuloasei a declanşat formarea planetei? Diferenţele dintre aceste scenarii sunt profunde.

Chiar mai important, compoziţia şi rolul micilor proto-planete în formarea planetelor atârnă în balanţă, implicit originea Pământului şi a altor planete din sistem. Proto-planetele îngheţate erau, probabil, purtătoare de materiale precum apa şi carbonul, care sunt pietrele de temelie fundamentale ale vieţii.

Spre deosebire de Pământ, masa gigantică a lui Jupiter i-a permis să păstreze compoziţia iniţială, oferindu-ne o modalitate de urmărire a istoriei sistemului nostru solar. Prin datele oferite de Juno, se aşteaptă răspunsul la aceste întrebări fundamentale.

În mitologia greacă şi romană, Jupiter a tras un val de nori în jurul lui pentru a-şi ascunde anumite trăsături. Soţia lui Jupiter, zeiţa Juno, a fost capabilă să privească prin nori şi să dezvăluie adevărata natură a lui Jupiter. Nava Juno va privi şi ea sub nori pentru a vedea ce este cu această planetă, pentru a ne ajuta să-i înţelegem structura şi istoria.