Scapă cine poate

Moto: Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane,
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Radu Gyr

Mereu auzim despre noi că suntem „aşa cum suntem” pentru că am stat la răscrucea civilizaţiilor, între Orient şi Occident. Am fost strajă, ne-am jertfit pentru Europa, pentru creştinism, pentru civilizaţia occidentală. Am servit Occidentului fiind grănicerii care au ţinut piept turcilor lui Mahomed. Asta este proiecţia istoricilor noştri, eroismul nostru i-a salvat pe alţii, iar în această operaţiune am uitat să ne salvăm pe noi. Mereu arătăm unui prezent discutabil că odată, în trecut, am fost în stare de mare vitejie. Istoria, pentru noi, este mai ales scuza prezentului. Dar cum ai putut fi atunci atât de mare şi tare, iar acum atât de mic şi prăpădit? Marele poet observă probabil acelaşi lucru: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!” Despre prezent nimic!

Apoi nu ştiu dacă în istoria altor popoare haiducii sunt ţinuţi la mare cinste, aşa cum este la noi. Haiducii întotdeauna sunt săraci care fură de la bogaţi şi dau altor săraci. Asta pentru trecut. Pentru prezent avem „hoţii buni”, cei care fură găini sau raţe şi sunt condamnaţi, consideraţi hoţi mici care fură să trăiască. Şi hoţii răi, care sunt oamenii mai înstăriţi, de cele mai multe ori nedovediţi ca hoţi, dar averea acestora intră în folclor şi sunt consideraţi toţi vinovaţi chiar nejudecaţi. Principiul aplicat judecăţii este consacrat: „nu iese fum fără foc”. Putem observa o anumită „logică autohtonistă” foarte originală. Cu susu-n jos. Exemplele de înţelepciune şi comportament pe măsură pot merge chiar mai departe.

Să aruncăm o privire în trecutul foarte apropiat şi să ne amintim de „casele de copii”. O moştenire care cu multe eforturi occidentale a fost puţin schimbată şi adusă spre normalitate. Acum se pune puţin mai mult preţ pe acei copii care, dintr-un motiv sau altul, ajung în centrele de plasament sau în instituţiile de protecţie ale copiilor. Ieri era jale şi nu cred că i-ar plăcea cuiva să-i povestesc ce făceam noi cu „copiii noşti”. Erau imagini comparabile cu cele mai sadice tablouri din istorie. Şi asta se întâmpla până mai ieri. Iar aceşti copii erau tot la răscrucea civilizaţiilor, dar în curtea noastră.

Niciodată „răscrucea noastră” nu a pus preţ pe om, pe individ, pe cetăţean. Cetăţeanul nu a stat în centrul societăţii, decât rar şi numai strict declarativ. De cele mai multe ori cetăţeanul a fost umilit, nu de către extratereştri şi nici de duşmanul nevăzut iredentist şi şovin, ci de către semenul lui. Filozofia noastră (sau moştenită de noi) face trimitere la grupuri nedefinite de indivizi, iar drepturile şi interesul „cetăţeanului” sunt, în cele mai multe dintre cazuri, simple enunţuri fără nicio valoare. Dacă în „civilizaţia noastră” eşti agresat, cineva te violentează, îţi aplică corecţii fizice mai dulci sau mai aspre, te trezeşti la realitatea crudă, o să-ţi dai seama că eşti doar un cetăţean nenorocit fără drepturi şi fără protecţie. Legile sunt moştenite de pe „vremea colectivului” şi n-ai nicio şansă. Dacă cineva te omoară în bătaie va face doar „trei ani cu suspendare”, deoarece ai murit în spital din cauza bordurii de ciment… Dacă nu ai peste 20 de zile de concediu medical date de „medicul legist” rămâi cu onoarea nereperată şi cu o bătaie drept amintire. Dacă te schilodeşte şi nu stai în spital peste 60 de zile confirmate de legist, violentul scapă cu amendă penală. Vătămarea corporală gravă este mai amară decât moartea şi prevede pedeapsa cu suspendare.

Mereu spunem că sunt alţii vinovaţi, noi suntem fără vină. Chiar ne dorim să fim unilateral respectaţi? Cercul vicios este mai profund! Mai de grabă un sistem concurenţial rezolvă problemele care trec prin filtrul conştiinţei noastre. Dacă facem turism, constatăm că la noi este scump şi prost. Dacă mergem la administraţie constatăm că fără pile nu avem succes. Dacă mergem la doctor, la fel. Toată lumea aşteaptă de la alţii. În loc să vrem să fim trataţi „cu respect”, trebuie să fim doar „clienţi”. Nu avem nevoie de respectul şi de conştiinţa nimănui, trebuie să ne dorim doar un comportament civilizat şi statut de client.

O durere de măsea m-a chemat urgent la ţară (mama m-a chemat!). Datorită durerilor insuportabile ne-am adresat dentistului din oraşul unde suntem arondaţi. În viziunea medicului probabil eram doar nişte indisciplinaţi, l-am deranjat acasă. După un refuz categoric ne-a recomandat să încercăm în altă parte. Am tot încercat şi-am constatat că nu avem nicio şansă. Cabinetele nu sunt pentru noi, sunt pentru ei, ca să-şi câştige existenţa în mod absolut rezonabil. De pildă, corect era ca din 4 cabinete, măcar unul să aibă program de după-amiază. Cine eliberează autorizaţiile de program sau practică, trebuie să ţină seama şi de interesul clientului căruia i se adresează serviciul. Şi tot corect cred că era ca un doctor, dacă-i baţi la uşă, să fie interesat să rezolve un caz de urgenţă fără o plată consistentă şi fără statuie. Am plecat cu coada între picioare satisfăcut pe deplin că sistemul funcţionează aşa cum îl ştiu. Aşa ne trebuie! Mama mea care mă trage de mânecă mereu când este vorba de lupta cu sistemul, a primit şi ea o lecţie. Doar că eu aveam rezolvarea la purtător, fără pile şi onoruri. Am plecat în viteză şi imediat am ajuns la vamă. Vameşul român a văzut-o suferind şi ne-a urat „drum bun”. Când am ajuns la sârbi l-am întrebat pe poliţistul care ne verifica actele dacă ştie unde putem găsi un cabinet dentar. Mi-a făcut un desen elaborat şi am plecat spre Biserica Albă (Bela Crkva). Imediat am găsit – după desen – „dentistul”, nu avea program, dar eram „clienţi”. I-am spus că suntem din România şi că nu ştiu să-i explic cum am ajuns la el. Mi-a răspuns că nu are importanţă, pot să fiu de oriunde, el îşi va face treaba. Spre fericirea noastră şi-a făcut-o. Pentru mai puţin de 10 euro. Clientul nostru, stăpânul nostru! Atât îmi doresc şi eu, să fiu doar client.

Vlada Vişatovici