Prisma » Civica » Bacalaureatul – o problemă nerezolvată

Bacalaureatul – o problemă nerezolvată

În fiecare an toată naţiunea participă la spectacol. Foarte mulţi au în examen copii, rude, prieteni, vecini, cunoscuţi. Suficienţi ca sa transforme un examen banal într-unul de „interes naţional”. Iar interesul este grevat de ştirile care se succed în acele zile pe toate televiziunile. Normal că pe acest model, agenda publică va conţine automat dezbateri şi tot felul de opinii. Dar cu toată participarea numeroasă se observă că se menţine intenţionat „un secret” – despre ce dorim de la educaţie şi care sunt principiile europene care ar trebui să guverneze şi învăţământul românesc. Îndeplinim cerinţele europene (stabilite pentru aderarea la Uniunea Europeană) într-un mod ce se aseamănă mai degrabă cu teoria „formelor fără fond”.

De câtva timp acest examen dă serioase bătăi de cap. Funeriu, fost ministru al educaţiei, a introdus la examenul scris „camere de filmat” în toate sălile de examen. Rezultatele au reflectat, dacă nu în mod special cât de pregătiţi sunt cei care au absolvit liceul, în mod sigur neconcordanţa între ce se dă şi ce se ştie. Procentul de promovabilitate a fost sub 40 de procente. Desigur, primele serii de elevi au plătit tot ce s-a fraudat înainte. De ce? Pentru că gradul de dificultate al subiectelor a rămas la nivelul „geniilor”care au susţinut bacalaureatul înainte de „epoca camerelor de filmat”. An de an se colectau bani pentru asigurarea unui climat lejer de examen şi majoritatea participanţilor aveau nota finală peste 8,00. Mai mult de o treime din cei care participau, finalizau cu media generală peste 9,00. La aşa rezultate, „Comisia de subiecte” din minister, continua să ridice gradul de dificultate al subiectelor, dacă aproape jumătate obţineau peste nota 9,00, logic că era imperios necesar. În scurt timp subiectele au devenit mai complexe şi mai dificile decât cele de la „olimpiadă”. S-a creat un cerc vicios tipic indigen, întreţinut voluntar de miniştri, comisii, profesori, părinţi şi elevi. Fenomenul era arhicunoscut, dar era întreţinut intenţionat.

Critica sistemului a fost cap de afiş mai multă vreme, se vorbeşte despre elevii din ziua de azi care „nu mai învaţă şi nu mai sunt atât de serioşi, ca cei de altădată”, iar învăţământul a decăzut mult sub nivelul din trecut. Surprinzător, am întâlnit tineri care aveau mai puţin de 30 de ani şi care susţineau acest punct de vedere. Să fie oare mai degrabă o remuşcare? Elevii nu au fost nici mai buni nici mai răi, ei sunt în mâna sistemului educaţional dintr-un anumit moment. Ce face sistemul cu ei este esenţa educaţiei, elevul nu poate cere cum să fie educat corect şi performant, pentru că nu lui îi aparţine această răspundere. Cei din fruntea sistemului şi cei din afară care presează evoluţia lui într-o anumită direcţie, politicul în mod special, poartă răspunderea educaţiei. Nu-i poţi acuza pe toţi participanţii de nefuncţionalitatea sistemului.

Învăţământul nostru este bazat pe un sistem informal şi parţial concurenţial. Din acest motiv scara valorilor este mereu răsturnată. Examenul de bacalaureat nu face parte în mod direct dintr-un angrenaj concurenţial, el este doar un examen obligatoriu, dar acesta asigură şi trecerea la învăţământul superior. Din acest motiv incorectitudinea examenului nu pare a fi atât de periculoasă, nu sunt locuri limitate şi elevul care se inspiră nu ia locul altui elev. Fără această diplomă nu poţi merge mai departe. Unele facultăţi folosesc însă – în formula admiterii – şi nota de la bacalaureat. Poate chiar şi acest fapt determină sarabanda de la examen. Aşa se pot explica notele foarte mari primite la bacalaureat de elevi care au media generală în timpul liceului cu mult inferioară. În schimb, învăţământul gimnazial este mai performant. Probabil că programa şcolară prea stufoasă, structura orelor de predare a materiei şi verificare a cunoştinţelor – elevul fiind ţinut în priză 30 de ore pe săptămână – oboseşte elevul determinând-ul să nu mai susţină ritmul de studiu, aprofundând, după o vreme, într-un mod mai mult sporadic. Mai târziu, când elevul ajunge la liceu, şcoala face prea puţin pentru a-l ţine aproape – cazurile de abandon sunt numeroase – iar elevul nu este încurajat să-şi petreacă timpul în cadrul şcolii.

Educaţia, la noi în ţară, este într-o reformă permanentă. S-au enunţat principii noi, dar tot numai declarativ. De pildă bugetarea „per elev sau student”, fiind un învăţământ de tip concurenţial, studenţii şi elevii ar trebui să-şi aleagă ce şi unde studiază. Învăţământul trebuie să se plieze pe cererea lor, nu invers. Apoi autonomia şcolilor, un alt principiu enunţat acum 15 ani care nu funcţionează nici astăzi. Principiile enunţate au fost introduse în legislaţie, dar şcoala nu-şi respectă propria lege. Politicul intervine constant cu modificări şi adăugiri pentru a-şi numi clienţii la cârma unităţilor şcolare şi a facultăţilor. Principalul reformator al sistemului educaţional, după Revoluţie, a fost ministrul Virgil Petrescu. Puţini îşi mai amintesc de el. A fost înlocuit la presiunea sindicatelor, acestea au fost luate prin surprindere, nu erau pregătite cultural pentru reformele iniţiate de Virgil Petrescu. Urmează alt ministru reformator, Andrei Marga, care reuşeşte să implementeze un învăţământ performant şi chiar să încheie „capitolul educaţiei” convenit pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Deşi a susţinut şi implementat cu succes reformele, a lăsat o portiţă deschisă preferenţial învăţământului superior de stat (de unde provenea), punând în inferioritate învăţământul superior privat, care nu a putut să evolueze într-un sistem neunitar şi neconcurenţial. Constituţia specifică foarte clar că învăţământul de stat este gratuit. Nimeni, nici de la putere nici din opoziţie, n-a fost motivat să susţină neconstituţionalitatea reglementărilor care permit ca în învăţământul de stat să fie admişi studenţi cu taxă. În acest fel s-a dezvoltat peste măsură învăţământul privat în şcolile de la stat, punând în inferioritate şcolile private. Facultăţile private au fost vitregite de „cadre specializate” – aceştia fiind mult mai bine plătiţi la stat – şi de „studenţi performanţi” care, în mod natural, caută gratuitatea oferită doar de învăţământul de stat. Încă stăm cantonaţi în interese clientelare şi nu aplicăm un principiu cu care ne împăunăm: „bugetul urmează elevul sau studentul” – nu unitatea de învăţământ care are mai multă trecere la minister. Datorită acestui sistem păgubos şi inechitabil, multe locuri de la „fără plată” rămân libere, neocupate. Au trecut prin sistem o seamă de miniştri, dar fără un aport semnificativ la educaţie. Ecaterina Andronescu, multi-ministră, pare a fi călăuzită numai de interese personale şi de partid. Soldat disciplinat al partidului nu lasă în urmă transformări de sistem semnificative, sub ea educaţia a revenit parţial la centralismul comunist. Funeriu, deşi se declară tânăr reformator (chiar el a avut curajul să introducă camerele de luat vederi), schimbă legea educaţiei atingând într-un mod nefast autonomia universitară. Desigur, pentru a pune în funcţie rectori de partid, ceea ce s-a şi întâmplat. În schimb, ministrul Funeriu, susţine câteva principii sănătoase, pe care însă nu reuşeşte să le implementeze. Printre acestea regăsim şi „finanţarea merge după elev sau student”. Partidul, după cum se vede de afară, dă cu o mână şi ia cu două. Un pas înainte şi doi înapoi.

Dacă am face o analiză a celor mai dezvoltate state ale lumii, am observa că acestea sunt strâns legate de două componente principale: au o democraţie consolidată şi un învăţământ performant. Inerent, educaţia şi cultura duce la bunăstare şi la progres. State precum Elveţia, Finlanda, Suedia, Germania şi Statele Unite ale Americii, sunt modele de democraţie cu un învăţământ bine organizat, reformat şi performant. Aceste state au investit în educaţie şi cercetare, iar această investiţie este cea mai preţioasă pentru transformarea în bine a unui popor. România a dat o lege prin care „educaţia” este declarată „prioritate naţională” şi trebuie să beneficieze de 6,0 procente din Produsul Intern Brut. Am rămas cu legea la nivel declarativ, în România uneori legea este opţională şi orientativă.

Dintre bugetari, profesorii au cele mai mici salarii. Cu puţin timp în urmă un cetăţean dintr-o ţară vecină îmi spunea că la ei bugetarii cei mai bine plătiţi sunt profesorii.

Revenind la păcatul fondator, s-a făcut destul în învăţământul românesc, dar nu suficient. Politicul trebuie să renunţe la a mai schimba permanent clientela, lăsând cu adevărat ca autonomia să-şi spună cuvântul. Părinţii sunt cei mai îndreptăţiţi să participe la deciziile şcolii, dar într-un sistem care este deschis concurenţei profesionale, nu abuzurilor şi inculturii clientelare. Bacalaureatul a rămas o problemă nerezolvată, dar este în curs de rezolvare. Examenul de bacalaureat şi celelalte examene sau evaluări, trebuie să ţină cont de ce a reţinut elevul în anii de studiu, să reliefăm şi ce ştie, nu doar ce nu ştie elevul. Iar pentru cei mai bine pregătiţi subiectele pot fi şi cu grad de dificultate mai mare, pentru o ierarhizare corectă. Poate că profesorii trebuie să înveţe să-i aprecieze şi pe elevi (nu spun să-i iubească), nu doar meseria de dascăl. Scopul şcolii este în principal să scoată „oameni”. Geniile se fac singure, n-au nevoie de toată şcoala. Cu cât avem mai mulţi elevi de nota 7,00, avem şi mai multe genii. Renunţând la statutul de „ţară de genii”, poate, într-o vreme, să avem şansa să devenim o „ţară normală”. Răsturnarea ierarhiei valorilor, în sistemul nostru, este cauza principală a rămânerii în urmă a României. Şi asta pentru ce s-au pentru cine? Chiar merită să plătim atât de scump pentru nişte lucruri atât de ieftine?!

Vlada Vişatovici


  1. Iorgu says:

    Orice agricultor – ca să nu zic țăran – știe că recolta bună începe cu semănatul. Învățământul este acest „semănat”. Ori, la noi, sistemul de învățământ este rupt de realitate. Copiilor le sunt arătați „mușchii„ dascălilor… Apoi nu vezi dăscălime să protesteze împotriva sistemului, ei se războiesc cu părinții, cu politicienii etc. Aștept astfel de articole de la dăscălime nu de la foști elevi. Când dascălul va ieși în stradă împreună cu părinții ca să ceară libertate în educație atunci voi fi alături de dumnealor. Și să nu uităm, chiar și politicienii au fost școleri!

Scrieti un comentariu