S-a înecat ca ţiganu’ la mal

Asaltul televiziunilor cu prezentarea decesului nefericit al „Regelui Romilor” i-a determinat pe români să privească cu puţin mai multă simpatie, procentual vorbind, această comunitate etnică. Desigur, trebuie să clarificăm, sentimentul de simpatie n-a fost unanim, dar nefericitul eveniment a sensibilizat o parte din populaţia majoritară. Asta până când, romii, într-un spectacol care-i defineşte, chiar în ziua înmormântării s-au înecat la mal şi au încoronat doi regi în loc de unul. Alături de romi, la priveghi, a fost chiar Preşedintele României, acesta reculegându-se la catafalcul Regelui Florin Cioabă, legalizând într-un fel rangul acestuia. Desigur, primul pas l-a făcut Ion Iliescu, acesta la începutul anilor ‘90 l-a recunoscut pe Ion Cioabă (decedat), tatăl lui Florin Cioabă, ca rege al romilor. Acest fapt s-a petrecut în preajma alungării din ţară, pentru a doua oară, a regelui românilor, Regele Mihai I de România.

Probabil că romii ţin cu ardoare la un titlu regal dintr-o dorinţa seculară de a avea o ţară a lor. Pe de altă parte această etnie este foarte legată de medieval. Ca atare avem deja o inflaţie de regi romi pe teritoriul României. Orice rom care doreşte să capete oarece notorietate (televiziunile aleargă neobosite după astfel de ştiri), se declară rege sau împărat al romilor. Rege naţional sau mondial. Toate aceste „case regale” sunt ridiculizate de mass-media, iar această publicitate agresivă, vrem-nuvrem intră în conştiinţa publicului lăsând urme pe care nimeni nu le poate anticipa sau dimensiona. Cu certitudine imaginea acestora nu se va disocia de populaţia majoritară, aşa cum cred, în mod fals, cei care promovează ridiculizarea romilor pentru rating.

Viaţa acestei etnii nu a fost niciodată uşoară şi nici nu va fi. La noi în ţară romii au o foarte scurtă istorie ca oameni liberi. Au fost sclavi până în anul 1856 şi apoi au trăit la marginea societăţii. Mai rău a fost pe vremea dictaturii legionare şi antonesciene, aceştia au încercat să scape de problema romilor prin exterminarea lor. Nici comuniştii nu au reuşit să-i asimileze, chiar dacă au folosit forţa şi autoritatea. Cu mare greutate au integrat o mică parte a lor. Nici nu surprinde acest fapt, romii au ars prea multe etape, nici măcar „tovarăşi” nu puteau ieşi peste noapte. Cu greu un membru al acestei etnii profita de o şansă ca să-şi depăşească condiţia hărăzită de o societate plină de tare. Doar cu imense sacrificii sau printr-un talent nativ excepţional, aceşti oameni s-au putut realiza într-o lume potrivnică. Trist este că de cele mai multe ori nu s-au mai uitat în urmă. Nu din răutate, ei au putut doar să scape din încleştarea destinului, dar nu au avut puterea de a ajuta pe cei de acelaşi sânge, şansele erau minime. Nici populaţia de culoare din Statele Unite ale Americii nu a reuşit să obţină cu uşurinţă recunoaşterea drepturilor civile, care erau în mare parte doar pe hârtie. Abia preşedintele Kennedy a cerut o lege explicită de tratament egal şi de nediscriminare. Asta s-a întâmplat într-un stat cu statut de exemplu de democraţie şi care este foarte departe de noi.

În Uniunea Europeană standardul drepturilor etniilor se presupune că este unitar. Dar nici pe departe nu este aşa. Problemele etnice şi naţionaliste sunt cele care sapă cel mai tare la fundaţia acestei construcţii minunate. Nu de puţine ori europenii ne-au reproşat comportamentul faţă de minorităţi. În România termenul „rom” este greu acceptat, românii deşi folosesc adesea în mod peiorativ termenul „ţigan”, resping asemănarea termenilor rom şi român, preferând să-i denumească ţigani. Cei mai mulţi sunt convinşi că numele acestei etnii a fost ales înadins pentru a se confunda român cu rom. Aceasta dovedeşte o respingere „a priori” a etniei romilor. Nu trebuie să facă nimic pentru a fi blamaţi şi condamnaţi fără judecată. Egalitatea de şanse a romilor este o inegalitate crasă: nimeni nu-şi doreşte din start un angajat rom, un prieten sau un vecin de etnie romă. Chiar dacă acesta ar fi mai competent decât unul de o altă etnie, chiar dacă este mai bun, faima este pusă înainte oricărui raţionament, deja ea însăşi e raţiune. Într-o astfel de lume este greu să răzbeşti. Termenul „rom” apare totuşi în Dicţionarul Oxford încă din secolul al XIX–lea. Nu l-au inventat romii de la noi după revoluţie ca să se confunde cu românii. Romii noştri nu au făcut decât să scape de un nume folosit adesea ca batjocură şi, totodată, s-au aliniat etniei lor din celelalte ţări ale Europei. Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul European, Consiliul Europei şi alte instituţii importante au denumit această etnie „roma” cu mult înainte de recunoaşterea legislativă din România.

Imaginea romilor în ochii celorlalţi români este în mare parte eronată. Lumea îi priveşte ca pe nişte învârtiţi foarte bogaţi, dar romi bogaţi sunt extrem de puţini. Majoritatea covârşitoare trăiesc într-o sărăcie extremă, greu de descris, într-o lume medievală, paralelă cu lumea din jurul lor. Analfabetismul, mizeria, promiscuitatea şi boala, macină această etnie. Programele europene sunt anacronice, nu se pliază pe nivelul cultural al romilor. Acum câţiva ani instituţiile europene au făcut cercetări asupra fondurilor (europene) atrase în judeţul Mehedinţi pentru romi. A fost cheltuită o sumă de 11 milioane de euro şi după consumul acestora au rămas angajaţi 3-4 romi.

Este meritul Occidentului că romii români care au ales să-şi schimbe reşedinţa, au făcut paşi importanţi, nu mai seamănă cu ce au fost, nici cu fraţii lor care au rămas acasă. Europenii au reuşit ca în timp foarte scurt să îmbunătăţească viaţa şi să crească nivelul cultural a celor care au ales să trăiască în ţările lor. Asta împotriva vocilor naţionaliştilor autohtoni, determinând prin aceste gesturi creşterea îngrijorătoare a euroscepticilor. Dar în România lucrurile par să fie încremenite. Mai mişcă câte ceva tot de gura occidentalilor. Oricum, noi nu primim lecţii de la nimeni, nu avem nevoie de sfatul nimănui. Doar de banii altora.

În acelaşi timp putem observa situaţii de comportament paradoxale. Când maghiarii din Transilvania vor un amărât de steag, românii majoritari iau foc. De mai mult de două decenii auzim că U.D.M.R.-ul este o organizaţie în afara legii, nu este partid politic şi n-are ce căuta în parlament (sic!). Dacă ungurii din România ar vrea şi ei un rege, care ar fi reacţia românilor? La aniversarea Majestăţii Sale Regele Mihai, nu a participat nici Patriarhul României, nici Preşedintele României. Dar Regii Romilor au fost încoronaţi de preoţi la Curtea de Argeş, simbolul regalităţii românilor. Republicanii noştri acceptă să convieţuiască cu regaliştii romi, dar până aici!

Vlada Vişatovici