“Pentru fiecare copil o familie” – şansa copiilor fără şansă

Director executiv al ONG „Pentru fiecare copil o familie” (PaFCaF), Maria Volintiru a ajuns într-o zi să realizeze că doreşte să facă cu totul altceva în această viaţă. S-a decis să pornească o luptă pe care n-o conştientizase atunci când a pornit, lupta de a da o şansă copiilor născuţi fără şansă într-un stat care nu le oferea decât instituţionalizarea.

S-a confruntat cu o mulţime de probleme de-a lungul timpului, dar există o pasiune care a ţinut-o pe baricade timp de 19 ani, mai mult decât atât, şi-a luat nişte angajamente pe termen lung şi chiar dacă ar fi vrut să renunţe, n-ar fi putut. În momentul în care s-a gândit să facă un serviciu rezidenţial a realizat că viaţa unor copii orfani depindeau numai de ea. Un angajament pe termen lung înseamnă pentru Maria Volintiru faptul că unii copii sunt în organizaţia, pe care a o conduce, încă din maternitate şi pe care i-a crescut.

Dacă nu ar exista PaFCaF, organizaţia “Pentru fiecare copil o familie”, aceşti copii ar ajunge într-o instituţie, lucru pe care aeasta nu-l poate accepta. Asta o ţine în lupta cu greutăţile, cu sistemul, cu neajunsurile, cu birocraţia.

Baza acestei organizaţii a fost pusă în anul 1995 când o echipă de americani au venit la Reşiţa cu fonduri şi doreau să prevină abandonarea copiilor în spitale, dar mai ales să integreze copii abandonaţi, sau, mai exact, reintegrarea copiilor instituţionalizaţi în familiile din care proveneau, chiar şi familia lărgită. Pe atunci nu existau servicii de gen iar copii abandonaţi erau ţinuţi foarte mult timp în spital, după care mergeau la Leagănul de Copii unde erau 200-300 de copii, un număr destul de mare, după cum susţine Maria Volintiru. Aceştia staţionau mult timp într-o instituţie neadecvată dezvoltării corespunzătoare unei fiinţe umane. Copii se loveau de pătuţuri, nu erau ridicaţi de acolo, nu exista nici un mod de stimulare a lor, aveau tot felul de boli; era şocant tot ceea ce se întâmpla într-o astfel de instituţie. Primul gând pe care l-a avut, împreună cu echipa formată, a fost să-i ia pe copii de acolo, din acel mediu care îngrozea pe oricine-i trecea pragul. Toate serviciile pe care le-a dezvoltat împreună cu echipa formată în Reşiţa, au avut ca scop scoaterea copiilor din instituţii. „Instituţia ni se părea ceva foarte departe de a fi viaţa unui copil, mediul în care el trebuie să fie”, precizează Maria Volintiru.

Au început să apară şi problemele iar accesul PaFCaF în instituţiile de ocrotire se făcea din ce în ce mai greu, organizaţia fiind tot mai hotărâtă în lupta cu instituţionalizarea copiilor abandonaţi. Faptul că unele instituţii le-au fost alături, i-a ajutat să depăşească dificultăţile de care se loveau la momentul acela. Rezultatele n-au întârziat să apară, mulţi copii s-au întors în familiile lor, chiar bunicii care până atunci nici n-ar fi vrut să audă de existenţa unui nepot din relaţii neaprobate de ei, au ajuns să îndrăgească acel copil şi să-l accepte chiar cu multă dragoste, în sânul familiei.

După ce au plecat americanii, promotorii PaFCaF-ului şi cei care au pus bazele asistenţei sociale, lucrurile au început să se dezvolte mult mai bine prin aplicarea de proiecte PHARE şi „atunci am simţit că noi românii putem să clădim nişte proiecte frumoase şi putem să le şi realizăm”, subliniază directorul executiv al organizaţiei. Deşi situaţia financiară a organizaţiei nu era una favorabilă după ce au plecat americanii, a apărut nevoia celor rămaşi să se descurce singuri. Maria Volintiru povesteşte că, într-o astfel de situaţie, multe organizaţii ar fi pus lacătul pentru că oamenii care lucrau la PaFCaF vroiau să fie plătiţi iar bani nu mai erau. Aşa a apărut ideea şi materializarea de proiecte, cu finanţare.

Primul proiect care i-a lansat pe cei care s-au îndârjit să facă asistenţă socială în România în perioada 1995-1997, a fost un proiect PHARE “Protecţia Copilului”, care se potrivea foarte bine pe obiectivele propuse de organizaţie şi i-a ajutat foarte mult să meargă pe reintegrare, fiind practic o lansare. Caraşul a beneficiat în acea perioadă de unul din puţinele servicii sociale din ţară, făcute de stat. Asta a fost o altă realizare a PaFCaF. Abia mai târziu, când legea a permis, s-a înfiinţat Direcţia de Asistenţă Socială, cunoscută astăzi.

Apoi, în preajma anului 2000, s-au gândit împreună cu UNICEF cum să închidă instituţile mari, că doar acesta era scopul care i-a ţinut “pe baricade” atâţia ani. Dar pentru asta trebuiau create nişte alternative de tip familial unde să ajungă copii din instituţii. S-a reuşit atunci crearea a cinci centre de tip familial, cinci căsuţe, în care au fost aduşi 60 de copii. Una dintre ele, numită “Căsuţa fermecată”, era numai cu bebeluşii aduşi direct din maternitate. În paralel s-a reuşit specializarea unei echipe de 30 asistenţi maternali, deoarece după un scurt timp petrecut în “căsuţă” copii mrgeau acasă la un asistent maternal, atunci când nu exista nici o soluţie ca acel copil să fie integrat în propria familie, chiar şi familia lărgită (bunicii). Aceasta era prima reţea de asistenţă socială care reuşea să dea copilului o alternativă familială. Toate aceste servicii create de PaFCaF au fost considerate de către UNICEF, în urma unor evaluări, ca fiind de excelenţă.

Maria Volintiru îşi aminteşte că era atât de legată de tot ceea ce reuşise să realizeze, că nimic nu o mai ţinea în loc. Au apărut apoi cinci centre de rezidenţă unde copii erau îngrijiţi 24 de ore din 24.

Un alt proiect susţinut de această dată şi de către un partener local, pe lângă UE, acesta fiind Consiliul Judeţean, susţinea tinerii de 18 ani care ajungeau pe stradă pentru că erau nevoiţi să plece din organizaţii sau centre de tip social. Prin acest proiect PaFCaF le oferea acestor tineri o casă. Apoi a început lupta pentru găsirea unui loc de muncă. Mulţi angajatori au răspuns pozitiv şi le-au acordat o şansă.

O altă iniţiativă a acestor oameni care au crezut în şanse, a fost organizarea unor cursuri de specializare în asistenţă socială şi apoi înfinţarea Facultăţii de Asistenţă Socială în cadrul Universităţii din Reşiţa. Aşadar, tot ce înseamnă asistenţă socială în Reşiţa îşi are originea istorică în eforturile organizaţiei “Pentru fiecare copil o familie”.

În prezent organizaţia deţine un centru de tip familial rezidenţial, “Narcisa”, cu 15 copii; cantina socială; Centru de Zi şi programul de sponsor – ship derulat în parteneriat cu o organizaţie din Norvegia.

Aşa a ajuns Maria Volintiru ca prin PaFCaF să ofere o a doua şansă multor copii care n-au avut norocul să se nască cu prea multe şanse în această lume.

Elena Franţ