La Palatul Cultural tradiţia este manipulată (II)

Vineri 3 aprilie a fost dezvelit bustul de bronz al dirijorului Ion Românu, care a fost ridicat pe un soclu în faţa Palatului Cultural.

Deşi am argumentat şi dovedit că locul acestui bust nu este în faţa Palatului Cultural, deoarece acesta ar fi trebuit amplasat în faţa Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa, totuşi înverşunarea iniţiatorului a fost atât de mare, încât acest monument tot aici a fost ridicat.

La eveniment au participat puţine persoane: câteva din partea Consiliului Judeţean Caraş-Severin, câţiva membrii ai Asociaţiei Culturale Reşiţa-Română, doamna Mioara Românu, fiica dirijorului Ion Românu, muzicianul Sabin Păuţa, sculptorul timişorean Aurel Gheorghe Ardeleanu, cel care a realizat bustul, Diodor Nicoară fost dirijor al Corului Filarmonicii „Banatul” din Timişoara, un sobor de preoţi în frunte cu protopopul Reşiţei, Petru Berbentia şi un grup de jurnalişti.

Momentul festiv a fost deschis de o slujbă religioasă ce a fost urmată de discursurile ţinute de Preşedintele Consiliului Judeţean, domnul Sorin Frunzăverde, dirijorul Diodor Nicoară, elev de suflet al lui Ion Românu, muzicianul Sabin Păuţa şi doamna Mioara Românu.

Pe tot parcursul festivităţii s-a simţit o atmosferă apăsătoare ce a avut repercusiuni atât asupra slujbei cât şi asupra discursurilor ţinute, care după părerea mea, nu s-au ridicat la nivelul pretenţiilor avute. Cred că aceasta stare neplăcută a fost indusă (o spun cu regret) şi ca urmare a opoziţiei mele, vehemente, faţă de amplasarea monumentului în acest loc. Astfel am fost nevoit să-mi manifest dezaprobarea şi cu această ocazie. După discursul domnului preşedinte Sorin Frunzăverde (am ascultat cu atenţie ce a spus) şi înainte să înceapă discursul domnului Diodor Nicoară, am avut o intervenţie, sperând să mă fac auzit, în care am arătat încă o dată că locul acestui bust nu este în faţa Palatului Cultural, ci el ar fi trebuit amplasat în faţa Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa, că este o ruşine ce se întâmplă la Palatul Cultural şi că tradiţia este manipulată. Domnul Diodor Nicoară a replicat că aspectul poate fi discutat, însă, cu altă ocazie, nu la acest moment festiv, iar eu i-am răspuns că nu-mi convine nici mie această situaţie.

Atunci eu întreb, cum trebuie să procedezi când ştii că adevărul este ascuns şi manipulat prin discursuri, minciuni (chiar falsuri) şi bani? Care ar fi ocazia potrivită pentru ca cineva să audă şi să verifice adevărul, dacă până la acest moment nimeni nu s-a arătat interesat?

La sfârşitul ceremoniei m-am dus la doamna Mioara Românu şi am asigurat-o de respectul pe care îl am faţă de muzicianul Ion Românu şi activitatea corală. Dânsa m-a asigurat că înţelege, cunoaşte (?) situaţia şi că nu este supărată.

A fost evident pentru mine încă de la început că li s-a „explicat” celor neavizaţi că este cineva care poate să deranjeze ordinea dinainte stabilită. Aceasta trebuie apărată cu orice preţ, indiferent dacă este justă sau nu, chiar şi cu poliţia, care şi ea, bineînţeles a fost pusă în temă. Aşa se explică de ce au început poliţiştii să se ascundă când am îndreptat aparatul de fotografiat şi spre ei. Statul poliţienesc veghează pentru liniştea oricăror şefi.

De asemenea am mai remarcat în luările de cuvânt, sublinierile repetate cu privire la activitatea profesionistă, de mare anvergură, a muzicianului Ion Românu, fapt ce justifica pe deplin, în opinia unora, amplasarea monumentului în faţa Palatului Cultural.

Îmi pare rău că nu s-a înţeles că tocmai asta era nemulţumirea mea. A fost ridicat pe soclu, un profesionist, în faţa Palatului Cultural, clădire ce a fost construită de vechii reşiţeni, conform statutului, pentru sprijinirea activităţii Reuniunii de Cântări, Lectură şi Muzică Reşiţa-Română, unde au activat doar amatori din rândul vechilor reşiţeni. Această înlăturare a artiştilor amatori ai comunităţii locale, care s-au dedicat activităţii de aici, nu mi se pare onestă, mai ales că Ion Românu nu a activat nici în cadrul acestei reuniuni, nici în clădirea Palatului Cultural. Pentru a veni în întâmpinarea unor eventuale comentarii, pot să arăt că acum cei ce coordonează activităţile de la Palatul Cultural, sunt tot nişte amatori, dar care, ţinând seama de condiţiile actuale şi de susţinerea (mai ales financiară) pe care o au, sunt mult sub nivelul acelora care au activat, în trecut, cu dăruire la Palatul Cultural şi pe care vor să-i arunce, acum, în uitare.

Controlul la Palatul Cultural cu toate implicaţiile politice, economice financiare şi de imagine se face prin înlăturarea oamenilor cinstiţi (care ştiu, au făcut şi vor să facă ceva pentru menţinerea tradiţiei locale), prin susţinerea impostorilor (care au ajuns prin fals să conducă Asociaţia Culturală Reşiţa-Română) şi prin crearea unor evenimente (ca cel de faţă, care să le confere legitimitate).

S-a mers până acolo încât „trâmbiţaşul de la Palat”, Matei Mircioane, manipulează tradiţia locală, nu doar prin minciună şi omisiune a adevărului istoric, ci merge până la a falsifica informaţia.

Astfel, când preia informaţia, de pe site-ul Banaterra, în legătură cu activitatea dirijorului Ion Românu în cadrul Reuniunii de Cântări şi Muzică din Reşiţa-Montană, acesta o falsifică într-un articol publicat în ziarul on-line Argument, afirmând că dirijorul Ion Românu a activat în cadrul Reuniunii de Cântări şi Muzică din Reşiţa-Română.

Toate astea pentru a justifica aşezarea monumentului în faţa clădirii Reuniunii din Reşiţa-Română.

Redau pentru comparaţie cele două texte:

„Este printre ultimii reprezentanţi din marea pleiadă de dirijori de cor ai Banatului secolului XX – filiera Ion Vidu, Atanasie Lipovan, Antoniu Sequens, Iosif Velceanu, Sabin Drăgoi, Filaret Barbu, Vadim Şumski, Nicolae Ursu.

…În 1947 Ion Românu pune bazele Corului Combinatului Metalurgic din Reşiţa (reînviind vechea tradiţie corală a Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Reşiţa Montană. Cu acest cor obţine de cinci ori Premiul I pe ţară la concursurile pentru amatori. Din 1955 se stabileşte la Timişoara, ca profesor la Liceul de Muzică”

www.banaterra.eu/romana/ion-romanu

„Ion Românu este considerat printre ultimii reprezentanţi din marea pleiadă de dirijori de cor ai Banatului secolului XX, urmărind filiera Ion Vidu, Atanasie Lipovan, Antoniu Sequens, Iosif Velceanu, Sabin Drăgoi, Filaret Barbu, Vadim Şumski, Nicolae Ursu. Ion Românu şi-a desăvârşit studiile la Caransebeş, Cluj şi Timişoara, iar, imediat după absolvirea Conservatorului, după al doilea război mondial, s-a stabilit la Reşiţa, unde a reînviat tradiţia corală a Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Reşiţa Română. A activat ca dirijor la Reşiţa până în anul 1955, după care s-a stabilit la Timişoara.”

“Ion Românu a fost urcat pe soclu, în faţa Palatului Cultural din Reşiţa”
de: MATEI MIRCIOANE, Argument, 4 noiembrie 2013

Tot o „inexactitate” este inscripţia de pe placa montată pe soclu:

Ion Românu
„Întemeietorul corului
UZINELOR DIN REŞIŢA”

Este inexact, pentru că atunci când dirijorul Ion Românu a ajuns la conducerea corului UZINELOR DIN REŞIŢA, acest cor avea deja o tradiţie de 75 de ani, centenarul corului fiind sărbătorit în anul 1972, prin organizarea la Reşiţa, a unui mare festival coral. Mai pot să spun că la începutul anilor ’30 (din secolul trecut), acest cor a fost condus şi de dirijorul Ion Iliasă.

În anul 1947 Ion Românu a preluat o tradiţie şi un cor (probabil cu activitatea întreruptă la acea vreme), pe care l-a condus cu măiestrie şi profesionism spre glorie, obţinând mai multe premii la nivel naţional.

Aşa se scrie istoria şi se manipulează tradiţia, după bunul plac şi interesele celor de la putere şi din jurul lor.

O altă manipulare a tradiţiei locale este înfiinţarea Centrului Cultural Reşiţa Română.

Din păcate cei ce controlează activităţile de la Palatul Cultural împreună cu cei ce au ajuns prin fraudă la conducerea Asociaţiei Culturale Reşiţa Română, nu recunosc asociaţia Reuniunea de Cântări, Lectură şi Muzică Reşiţa-Română şi nu acceptă stabilirea de drept sediului Reuniunii, în această clădire, unde îi este locul, deşi clamează pe toate drumurile că sunt păstrătorii tradiţiilor locale. Mai mult, dau cu piciorul la peste o sută de ani de tradiţie şi înfiinţează aşa numitul Centrul Cultural (preşedinte, N. Vlădulescu şi vicepreşedinte, M. Mircioane) pentru a-şi putea pune în practică, „planurile măreţe” personale, prin care să câştige bani, imagine, relaţii, influenţă politică ş.a.

Acest „Centru Cultural” este băgat în faţă de fiecare dată, dar nimeni nu ştie care este statutul acestei asociaţii.

Un alt exemplu de sfidare şi de manipulare a tradiţiei, este chiar organizarea manifestării „Zilele Palatului Cultural”, toamna, pentru simplul motiv că atunci pot să pună mâna pe nişte bani de la Consiliul Judeţean Caraş-Severin şi de la alte autorităţi şi instituţii. Este regretabil că Primăria Reşiţa este atrasă şi ea în această manevră şi intră în Palatul Cultural pe uşa din dos, când poate să intre cu cinste pe uşa din faţă.

M-am opus acestui proiect (Zilele Palatului Cultural) sub această formă, deoarece consider că trebuia respectată ziua de 29 iunie (Sf. Petru şi Pavel), dată în care a fost inaugurat şi sfinţit Palatul Cultural, care a reprezentat încă de atunci sărbătoarea reşiţenilor.

De asemenea, am convingerea că era necesar, mai întâi, reînceperea unei activităţi culturale proprii de cor, teatru şi dans în cadrul Reuniunii de Cântări, Lectură şi Muzică Reşiţa Română şi apoi pregătirea temeinică a unui festival coral (şi/sau teatru dans) şi cu participare proprie. De fapt activitatea principală de la Palatul Cultural se reduce la jonglarea cu închirierea sălii de spectacole între asociaţie, teatru şi mai nou, acest centru aşa zis cultural.

Trebuie să mai spun cu regret că Primăria Reşiţa nu se implică, stă şi priveşte nepăsătoare cum Consiliul Judeţean Caraş-Severin acţionează discreţionar într-o problemă ce aparţine în primul rând Reşiţei. Orice acţiune ce face trimitere la trecutul şi tradiţia locală trebuie să intereseze autorităţile locale. Nu trebuie uitat că pe stema municipiului Reşiţa se găseşte alături de uzină, locomotivă, frunza de stejar şi o liră, ce reprezintă tradiţia culturală a oraşului nostru. Aceeaşi atitudine de reţinere o are Primăria Reşiţa şi faţă de Casa de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa. Acest edificiu, din câte cunosc eu, nu aparţine nici Uzinelor şi nici Sindicatelor din Reşiţa, iar Primăria Reşiţa ar putea să intervină în procesul de revendicare a Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa (ce durează de foarte mulţi ani).

Este regretabil că Direcţia Judeţeană pentru Cultură Caraş-Severin care este implicată în atâtea proiecte culturale şi cheltuieşte atâţia bani, nu s-a arătat interesată în a susţine direct şi a face publică realitatea istorică şi tradiţia de la Palatul Cultural deşi aceasta este folosită sub diferite forme, în mai multe proiecte (şi transfrontaliere) aducătoare de beneficii (din păcate doar pentru unii).

Pentru a mă face mai bine înţeles, în numărul următor voi da mai multe explicaţii şi voi prezenta fapte concrete în legătură cu conflictul de la Palatul Cultural.

Ioan Iliasă