Lecţiile marelui istoric - Prisma
Prisma » Civica » Lecţiile marelui istoric

Lecţiile marelui istoric

Nicolae Iorga, Evolutia ideii de libertate - coperta carte

Raportarea noastră la propria istorie este deficitară, o ştie toată lumea, din diverse colţuri ale societăţii româneşti. Nimeni, cât de cât interesat de chestiune, nu spune altceva, iar cei neinteresaţi cât ar trebui, tot mai mulţi din păcate, nu fac decât să confirme această constatare. Ea, constatarea, raportarea deficitară, priveşte istoria recentă şi are drept suport anume partizanate etice, ideologice şi social-politice, al căror comentariu nu-l vom relua. Însă cum o deficienţă rareori rămâne izolată, ea priveşte şi istoria în ansamblul ei, din străvechime până în modernitate, ceea ce e mai greu de pus în seama parti-pris-urilor de natură sociologică, a intenţionalităţilor şi practicilor doctrinare. Şi totuşi… Într-o societate în care apele tulburi sunt mediu de manifestare preferat, ajungându-se chiar la demolări programate, în varii domenii, n-ar fi de mirare nimic. În treacăt fie spus, unul dintre acestea e învăţământul, căruia i se dau lovituri sistematice, inclusiv (mai ales!?) în domeniul studiului istoriei. Este aceasta o cauză a constatării amintite? Sau unul din efecte? Poate ambele (să ne ierte logicienii).

Marele istoric Nicolae Iorga, cu o uriaşă operă, acoperind diverse domenii, a publicat “1359 de volume şi broşuri” (O viaţă de om… – v. referinţele, la finele art.; bogatele atribuiri “folclorice” îl creditează cu peste 3000!), însă este relativ puţin cunoscut şi studiat. Nici n-ar fi singurul în situaţia asta, poate că suntem ţara cu cele mai multe personalităţi ne(re)cunoscute acasă şi eventual afirmate şi realizate în străinătate. Iorga a rămas aici, dar… Nu puţine repere ale extraordinarei sale opere au răzbit la conştiinţa colectivă a societăţii româneşti, aflată oricum în suferinţă de-a lungul precedentelor două generaţii. Revirimentul postrevoluţionar a creat alte condiţii ultimei generaţii, istoria şi-a dezvăluit umbrele, datorită cărţilor unor eminenţi istorici contemporani, dar şi prin recuperarea celor vechi. Un loc important trebuie să-şi (re)găsească Nicolae Iorga.

În anii ’80, a doua jumătate a deceniului IX, a apărut la noi o carte care ar fi meritat mai multă atenţie, inclusiv datorită unei importante doze de curaj a celor care au editat-o. Există asemenea cărţi şi faptul că n-au avut difuzarea corespunzătoare nu le face mai puţin importante. Sub îngrijirea şi cu un remarcabil studiu introductiv ale profesorului Ilie Bădescu, o serie de prelegeri publice ale lui Iorga sunt puse sub incitantul titlu Evoluţia ideii de libertate. Sunt “Lecţii la Universitatea din Bucureşti. Tipărite , după note stenografice, pentru elevii săi, cu ajutorul Ministerului de Instrucţie, de N. Iorga. Bucureşti 1928” (cf. facsimil, pg. 64). De la lecţia I la a XVIII-a. Având drept reper şi argument acest deziderat esenţial care distinge fiinţa umană, o minte genială panoramează două milenii şi jumătate şi desluşeşte cum în jurul aspiraţiei spre libertate a crescut pas cu pas, treaptă cu treaptă, în etape ceea ce numim civilizaţia şi societatea noastre actuale. Nu pot fi abordate în câteva pagini teoriile autorului, le intrepretează admirabil în studiul introductiv şi în amplele note explicative la text îngrijitorul ediţiei. Mai mult decât a da un semnal şi de a spera că cititorii, poate chiar unii specialişti vor găsi de cuviinţă să mediteze, să revină la magistralele idei ale istoricului, de bună seamă că nu putem face. Vom vedea poate că avem temeiuri chiar mult controversatul nostru protocronism/ nombrilism să-l abordăm echilibrat, cu ce poate fi admis sau nu, din puzderia de sentinţe din toate direcţiile, puţine oneste ori rezonabile în intenţii. De la priorităţilor dacilor/ românilor de pe toate meridianele, până la contestarea oricăror contribuţii şi însuşirea tuturor defectelor neamului.

Autorul pune la lucru o adevărată filozofie a istoriei şi chiar apelează la argumentele filozofilor, de la Socrate şi Aristotel, până la A. Comte şi Hegel. Însă e limpede că se impune o concepţie a sa proprie, care nu ia de-a gata nici ideologiile la care istoria ca studiu este atât de sensibilă, nici poncifele simplificatoare de care abundă.

“Concepţia de libertate este o chestiune de actualitate. (…) noţiunea se poate urmări în tot timpul, evidenţiindu-se la fiecare pas înţelesul diferit ce i s-a dat potrivit atmosferei morale a fiecărei epoci.// Vom cerceta deci problema libertăţii supt întreitul său aspect: libertatea muncii, libertatea politică şi libertatea gândului.” (pg. 65).

În vechime, bunăoară în Egiptul antic, munca era prestată în sclavie, nu în formă liberă, dar arată autorul, modul de a o percepe atunci diferă de al nostru, libertatea muncii nici nu “era măcar înţeleasă, pentru a putea fi dorită”, ca atare între categoriile sociale “era o colaborare în sens religios, acceptată de ambele părţi ca un omagiu adus zeilor, singurii stăpâni, ca un sacrificiu care li se datoreşte. (s. aut. – pg. 47). Celelalte componente, politică şi a gândului (i.e. libertatea de exprimare), ele se limitau la raportările de tip religios, din societate şi faţă de zei.

Odată cu Grecia antică, gândirea capătă drept în cetate, zoon politicon ia fiinţă şi libertatea se ridică la nivel de concept. Şi se diversifică. Semnalăm pe sărite – nu pot fi urmărite meandrele excepţionalelor raţionamente şi analizele teoriei lui N.I. – cartea trebuie citită. “(…) nu e… un antagonism între sistemul militarist înapoiat al uneia şi nevoia de libertate neţărmurită a cetăţii civile, a adevăratei “polis”. Ci două forme deosebite de libertate se înfruntă (s. aut.). Şi Sparta reprezintă libertatea ţerănească, patriarhală, a unei obşti care-şi are în frunte regi cu singure atribuţii bisericeşti şi războinice, înconjuraţi de Sfatul “oamenilor buni şi bătrâni”, iar alături o urmă din regimul mai vechiu, mai simplu al juzilor, pe când la Atena e libertatea superioară, închisă într-o oligarhie în care originea se confundă cu bogăţia şi ajunsă la o fază de înaltă intelectualitate.” (pg. 73). Şi mai departe: “Iar, în ce priveşte esenţa însăşi, libertatea locală şi tradiţională, adânc înfiptă în trecut, e preferabilă oricând libertăţii de piaţă publică, pierzându-se în discursuri asupra înfrângerilor care nu mai pot fi îndreptate.” Sunt prefigurate aici, în capitolele antichităţii greceşti reperele întregii teorii a magistrului. “Căci libertatea constituţiilor pentru câţiva nu înseamnă nimic faţă de libertatea instinctului generalizat.” Şi a treia componentă, “Herodot se familiarizează cu gândul încătuşat religios al orientalilor, (…) Religia grecească este în continuă dezvoltare, e adevărat: fiecare poet îi poate adăugi, cu viaţa oamenilor se întregeşte fără încetare istoria zeilor. Dar aici, în cadrele fixe ale unei cugetări invariabile, singură imaginaţia creează. Când Socrate atinge sistemul de gândire, răspunsul e: cucuta. Dacă Platon poate urmări viziunile lui, e, se pare, pentru că, în acţiunea lui, nu se întrevedeau încercări de realizare. (…) Dar îndată Aristotele va veni şi va închide în categorii rezultatele unei cugetări în dezacord cu acele realităţi care, alături de înălţările ei sublime, îşi urmează triviala decădere.” (pag. 74-75).

Apariţia în prim plan a barbarilor, aflaţi la început într-un back-ground al vizibilităţii istorice, diversifică chestiunea. Autorul face distincţia “eleutheria şi libertas, de unde am făcut noi libertate, nu este acelaşi lucru” (pg. 76) şi se trece la macedoneni, Alexandru, “barbarii din interior”, la “regretatul Pârvan (…) cu trecutul preistoric şi protoistoric al regiunii noastre”, elenismul şi percepţiile actuale, perpetuate din vechime. “…viaţa actuală a regiunii Carpaţilor, a Peninsulei Balcanice şi a părţilor vecine din Ucraina şi Ungaria (…) această realitate vie care se găseşte în noi înşine. Noi înşine simţim tracic şi macedonean. (s. aut.) (…) [în] felul acesta rural, ţerănesc, în care le înţelegem noi, ori pe ce plan al vieţii sociale sau politice ne-am găsi, …”. “…avem şi elemente contimporane de explicaţie pentru această lume, (…)”. Noi am avut în “istoria medievală şi modernă, (…) acea lume barbară, penumbrată, trăind prin văi, în forme asemănătoare cu formele pe care le aveau “Romaniile” româneşti.” (pag. 79-80). O remarcă pentru toate cele “XVIII” lecţii (respectată şi în studiul şi comentariile însoţitoare) este că istoricul evită utilizarea sinonimelor (imperfecte, desigur) independenţă şi neatârnare, poate şi pentru a nu disipa fluenţa expunerii ori percepţia auditoriului.

Sunt nuanţate categoriile de barbari (astăzi sunt chiar reconsiderate), de la cei “din interior”, locali, la cei migratori, care, aceştia, au avut mai degrabă rol de populare şi/ sau de transport al elementelor de civilizaţie (nu numai materiale – de exemplu, tezaurul de la Pietroasa nu era germanic). Iar asimilarea lor de către localnici, dacă nu era completă, fără urme, se făcea prin acceptarea suprapunerii condiţionate, cu prezervarea unor avantaje reciproce, între care libertatea (în accepţiunea epocii şi a locului) era esenţială. Peste decenii, o descriere care a agitat spiritele, a făcut-o Neagu Djuvara, cu al său Tocomerius – Negru Vodă (cf. referinţe); spirite marcate între timp de maladii ideologice ale percepţiei.

Următoarele trei lecţii ale profesorului se referă la Libertatea romană şi Libertatea creştină. Un pas esenţial, sau mai mulţi, pe calea dezvoltării societăţii şi civilizaţiei umane. Odată cu impunerea civilizaţiei romane – de la republică la imperiu – se conturează în continuare şi sfera libertăţii, pe care istoricul o prezintă ca model pentru idealurile Revoluţiei franceze, formulate de corifeii intelectuali ai acesteia. Este arătat din nou rolul cetăţii, al oraşelor (cu diferenţe de nuanţă) în realizarea în rândul tot mai multor grupuri de oameni a acestei nevoi sociale. Altoirea a două moduri de viaţă socială, împreună cu mentalităţile corespunzătoare, au definit evoluţia lor în continuare. “Societatea aceea de moşneni era o societate liberă, în sensul libertăţii oamenilor din satele noastre, mult mai liberă decât atunci când i-au intrat în minte principiile greceşti, când a recurs la ideologia aceea elenică, foarte frumoasă, dar pe care romanii n-au coborît-o niciodată într-adevăr în sufletele lor.” (s. aut., integral – pg.99, dar şi urm.). Pe acest fond se impune creştinismul, “care ar fi fost imposibil în altă alcătuire.” (pg. 97). Revoluţia realizată de creştinism se aplică unor alcătuiri urbane, utilizând desigur tradiţii şi disponibilităţi, mentalităţi rurale, între care în fond nu erau contradicţii de esenţă. “În orice cetate (oraş) sau sat veţi intra…” (Matei 10, n.b. – frecventă înlocuirea termenilor în ed. recente ale cărţilor de cult), marile mulţimi care-l ascultau pe Învăţător nu s-ar fi putut aduna în absenţa unor aşezări urbane. “Astfel, (…) s-a creat o operă culturală colectivă, care reprezintă toată poezia celor dintăi secole ale creştinismului;…” (pg. 145).

Voluminoasele comentarii în note la text, aparţinând îngrijitorului ediţiei completează studiul introductiv, dar şi contribuie la percepţia actualizată a cititorului. Trecuseră nu doar 6 decenii (ori, iată, 9), ci mai cu seamă ample transformări social-politice şi ale mentalităţilor, pe care, desigur, autorul prelegerilor nu le putea prevedea şi nu le discutăm aici. Despre libertate face două precizări importante, corelând-o cu adevărul, aletheia şi eleutheria (v. şi Ioan 8), iar mai departe semnalează “spaima de libertate”, încă pentru epoca elenistă (nota 8, pag. 340-341). Ni se pare ceva cunoscut?


Ieşim din antichitate cu Lecţia a VII-a. Germanii, Evul mediu şi îngustarea libertăţii. Roma “(…) n-a căzut niciodată!” (pg. 147) şi are loc “Schimbarea aceasta a sclaviei în şerbie,” în forme caracteristice în vestul Europei (Galia) şi în est (Moldova), până la “vecinii”, “ţeranii” noştri… de pe vremea lui Ştefan cel Mare (pg. 151 şi urm.). Germenii unor transformări economico-sociale, bunăoară modalităţi de obţinere a libertăţii prin mutări în oraşe etc. Acestea capătă un rol tot mai pregnant, inclusiv privind arta şi cultura, mai ales în vestul continentului şi în strânsă legătură cu ierarhiile religioase. Replicile corespunzătoare din est păstrează mai multe forme ale tradiţiilor comunităţilor “ţerăneşti”. “Târgul-Jiului este oraşul unde se ţinea bâlciul cel mare al sătenilor din regiunile Jiului-de-sus, (…) Târgoviştea a fost odinioară un târg, (…) Bucureştii, fost sat, creat a doua oară, ca oraş de Domnie.” (s. aut., pg. 174).

Discutând în Lecţia a IX-a. Libertatea medievală a ţeranilor şi multiplele ei aspecte (pe care regretăm că nu le putem schiţa aici), istoricul are o pagină memorabilă referitoare la componenta spirituală “în masa cea mare a ţeranilor”; “anumite principii abstracte veniseră prin Biserică, (…) aducând pe toată lumea să creadă că libertatea este faptul fundamental, esenţial (…). Încă o dovadă că, împotriva doctrinei socialiste, care crede că poate să explice orice numai prin fenomene de ordin material, de fapt totul pleacă dintr-o stare de spirit.” (pg. 182). Să ne amintim “Romaniile populare” (v. pag. 66, 80, 186) care mai ales la noi au menţinut peste secole viaţa socială coerentă. Mai găsim o definire a lor în nota 36 (pg. 373), “erau vechile cadre etnolingvistice în care s-au păstrat antichitatea tradiţiei romane peste tradiţia dacică”. Gândul se duce la O enigmă şi un miracol – poporul român a lui Gh.I. Brătianu (care şi el este citat, în alt context, la pg. 366, nota 33). Toate acestea în… “obsedanţii” ani 1980! Cu minime intruziuni (vizibile totuşi) ale cunoscutei cenzuri mascate. (Bunăoară un pasaj suprimat cu […], în care autorul face analogii neconvenabile între revoluţia din Rusia şi cea franceză, între Lenin şi Robespierre (pg. 295, v. şi pg. 49). De fapt, scara tragediilor s-a accentuat, în 130 de ani de… progres social). Concesii inerente…

Se insinuează încă o mirare legitimă. Cartea nu a fost reeditată din 1990 până în prezent (cf. Google), probabil spre a nu alimenta noi pusee protocroniste. Se putea face totuşi, cu un aparat critic însoţitor, de atenuare şi abordare rezonabilă a acestora. Pe când conştiinţa neamului se află sub agresiunea altora, mai periculoase, ă-ă-ă, ideologizări şi (dez)organizări. O binevenită nuanţare aduce într-un remarcabil articol Th. Codreanu, menţionând “o reacţie antiprotocronică mai degrabă, dragă mult ethosului “corect politic”, de mare audienţă la noi.” (De la formele fără fond la modernitatea tendenţială, în Contemporanul nr. 6/ iunie 2017). Însă chiar Dan Alexe, cu Dacopatia… sa, nu se opune de plano protocronismului, ci doar exceselor neaoşe făcute sub umbrela lui. În prefaţă se vorbeşte şi de un “protocronism francez” (pg. 56)…

Mai pot exista şi alte motive, viaţa editurilor pe piaţa liberă nefiind deloc simplă.

Marea aventură a civilizaţiei umane, având drept argument important libertatea, continuă cu frământările Reformei religioase, cu Renaşterea, urmate de impunerea raţionalismului în faţa religiei şi un tot mai răspândit spirit revoluţionar. Iluminismul secolului XVIII “încununat” cu Revoluţia franceză au marcat libertatea şi societatea în ansamblu. Adăugăm la spicuirile noastre disparate două contribuţii ale istoricului care ar fi fost de natură să intrige opinia publică, atât ante-, cât şi postbelică. Atâta câtă mai era şi încă odată este cazul să ne uimească apariţia cărţii, în plină dictatură.

Una constă în reabilitarea Evului mediu în percepţia actuală, ancorată confortabil şi (am zice astăzi) “corect politic” în aprecierea lui ca perioadă neagră, de obscurantism, disperare socială şi fanatism religios. (E drept, în acelaşi deceniu IX s-a tradus la noi un remarcabil tratat intitulat ironic Veacul întunecat X). O explicaţie ar proveni din memoria marilor molime universale şi unele năvăliri, dar esenţa “e în altă parte”. Astfel, notează autorul, “Luther nu este inovatorul care se crede, că el nu se poate concepe fără o întreagă mişcare a evului mediu. (…) în Renaştere este mai mult ev mediu decât credem noi, în această Renaştere, care se înfăţişează numai ca o legătură cu trecutul, ca o trezitoare a cugetării antice, ca o îndrumătoare a unei noi ordini de lucruri.” (pg. 220). De bună seamă argumentarea este amplă, traversând continentul de la un capăt la altul, pe parcursul câtorva secole.

O altă uimitoare poziţionare a autorului este temperarea idealizărilor, cu valoare adesea de absolut, legate de Revoluţia franceză, cu toată panoplia ei de motivaţii, realizări şi efecte în timp şi spaţiu. Poate de acolo să fi pornit şi nu puţinele contestări ale ei în comentariile multor autori ai noştri actuali, inclusiv istorici. Este important, neuitând că mobilul iniţial al notelor de faţă a fost triada “liberté, égalité, fraternité”, lansată în istorie de marele eveniment. “Iar cine îşi închipuie, pe baza unei prejudecăţi, (…) că nobilimea a avut în mână toată puterea pănă în 1789 şi că a fost nevoie de Revoluţia franceză ca să se facă ţeranii liberi şi să se deschidă burghezilor calea către funcţiuni, se înşeală.” (pg. 254). În final, întreagă Lecţia a XVI-a. Valoarea pentru libertate a discuţiilor secolului al XVIII-lea şi a Revoluţiei pune în echilibru plusurile şi minusurile dramatice ale acesteia. “Revoluţia franceză s-a făcut cu improvizaţii.” (s. aut. integr., pg. 290). “Revoluţia franceză (…) n-a însemnat liberarea aceea a omenirii de care se vorbeşte necontenit.” Şi “nu Revoluţia franceză a liberat spiritul uman, …” (pag. 293-294).

Urmează capitolele Libertatea economică şi culturală şi Libertatea socială, înfăţişând schimbările incontestabile în modernitate aduse de Revoluţia franceză, începând cu liberalismul, cu efecte deloc neglijabile şi asupra Ţărilor române.

La finalul lecturii şi al consideraţiilor noastre, reiterăm exerciţiul de admiraţie faţă de impresionanta – prin acribie şi orizontul larg al analizei – teorie a genezei civilizaţiei europene, subliniată şi de comentatorul ediţiei în studiul şi notele sale. Ea este “legată de dubla moştenire a unor ordini statale când este vorba de Galia, Italia, Dacia, la care se referă istoricul sau pur şi simplu de simpla moştenire romană, în cadrul altor provincii, care nu atinseseră experienţa ordinii statale înaintea cuceririi romane. (…) experienţa Galiei lui Clovis este ‹cheia întregului ev mediu›, (…). (…) înjghebările voevodale ale românilor, în cadrul şi pe baza factorului de sinteză păstrat de Romaniile populare, au fost întrerupte de valurile consecutive ale migraţiilor.”, fiind marcate ca atare de “un fenomen de întârziere” a unui “ideal atât de ambiţios şi atât de greu de realizat” (nota 36, pag. 149 şi 371-373). Reamintim de asemenea că toate acestea nu pot constitui motive de exaltare protocronistă, ci observarea admirabilei aplecări a istoricului către adevărul în slujba căruia e pusă ştiinţa istorică pe care a slujit-o toată viaţa. Profesorul a fost asasinat de un grup de extremişti isterizaţi, în toamna 1940. Dacă ar mai fi trăit l-ar fi aşteptat o soartă asemănătoare, în programul de lichidare a elitelor de după 1948.

Poate ar fi trebuit din capul locului să cerem iertare cititorului pentru abundenţa citărilor, o facem acum, motivând că rezumările şi parafrazele unei asemenea lucrări n-ar fi făcut decât să dăuneze; e nevoie de textul original, cu totul ieşit din comun, din care n-am putut prezenta decât o infimă parte. Sperăm să-i fi stârnit interesul… poate nu doar cititorului. Se pare că însuşi autorul să fi scontat pe o mai interesată posteritate, mai mult decât două editări; cea de-a doua cu o valoare sporită, date fiind şi condiţiile momentului, cunoscute.

Sunt acestea alegaţiile unui diletant, care priveşte de pe margine cercetarea istorică, de bună seamă captivat de lectura şi desluşirile unei asemenea cărţi de căpătâi. Iar dacă sunt unii care ar vrea să ne şteargă istoria, nimeni nu ne dă voie s-o uităm. Memoria e o formă de justiţie, stă scris pe unul din sanctuarele istoriei recente, dar se aplică şi timpurilor vechi. De unde când şi când un spiritus rector excepţional mai desluşeşte pentru noi aspecte semnificative.

Reşiţa, iulie 2017.

Anton Georgescu

Referinţe

  • Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, 4 vol. Ed. Minerva, col. BPT, Bucureşti 1981.
  • Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate, Ed. Meridiane, Bucureşti 1987.
  • Harald Zimmermann, Veacul întunecat, trad. Johanna Henning şi Anca Mihăilescu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1983.
  • Gh. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol – poporul român, Ed. Corint, Bucureşti 2000.
  • Negu Djuvara, Tocomerius – Negru Vodă, Ed. Humanitas, Bucureşti 2008, 2009, 2011.
  • Dan Alexe, Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Ed. Humanitas, Bucureşti 2015.
  • *** Contemporanul nr. 6/ iunie 2017.

Nicolae Iorga, Evolutia ideii de libertate - coperta carte



Scrieti un comentariu