Prisma » Civica » IEŞIREA Din infern, cu dragoste

IEŞIREA Din infern, cu dragoste

Lui Gheorghe Zincescu – in memoriam

Motto: Ce e viul dacă nu un semn al prezenţei lui Dumnezeu?
Aura Christi (A citi – a scrie)

Caracterul angelic al unei persoane implică, pe lângă ce înţelegem îndeobşte, sensibilitate, blândeţe, iradiere a bunătăţii, şi o considerabilă forţă interioară. Se referă la aceasta şi Andrei Pleşu în Despre îngeri (“Îngerul e, în mare măsură, un soldat, un luptător;…” – pg. 30, de ex.). “Angel radios”, cunoscutul apelativ din “noaptea furtunoasă” înseamnă, chiar şi acolo, în gura unui îndrăgostit, nu doar frumuseţe şi graţie.

Cele mai multe astfel de însuşiri transpar din textele scriitoarei Aura Christi, poezie, proză şi publicistică, chiar dacă nu întotdeauna confortabile la lectură; uneori, poate tocmai de aceea. La urma urmei, făptura îngerească are şi atribute de corecţie, pe măsura abaterilor fiinţei ori grupului de fiinţe avute în pază, iar pe de altă parte poetul e şi el om, cu imperfecţiuni terestre (chiar dacă tocmai un breslaş susţine că “poetul nu-i ca omu” – N.S.). Pe fondul unei fragilităţi suferinde, el/ ea desfăşoară o prestaţie prodigioasă, greu accesibilă cuiva mai slab de… înger.

Având câteva zeci de volume la activ, autoarea ne oferă recent unul în care eseistica se combină convingător cu pasaje de expresie poetică, ori ale unor naraţiuni captivante sau de polemică jurnalistică. Născută (1967) dincolo de Prut, cu studii la Chişinău, Aura Christi poartă cu sine şi în scrierile sale spiritul luptător şi deschiderea conştiinţei care au făcut rezistenţa basarabenilor sub crivăţul istoriei. Din infern, cu dragoste (Ed. Contemporanul, Bucureşti 2017, 580 p.) este o colecţie de eseuri, articole + pamflete, poeme în proză, naraţiuni şi evocări biografice şi impresii de scriitor. Aşezate în volum într-o (dez)ordine savantă şi de efect, ele captivează pe cititor, lectura este atractivă, deşi saltul de idei de la o bucată la alta este îndeobşte mai dificil de receptat în cele mai multe asemenea cazuri.

Ca orice moldovean/ basarabean sau bucovinean autentic, intelectualul Aura Christi are drept stele călăuzitoare pe Eminescu şi pe titanii literaturii ruse, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski, cărora le dedică texte memorabile. Şapca lui Tolstoi, bunăoară. Dar şi alţi uriaşi ai culturii universale, printre care îşi poartă căutările, având lecturi vaste şi modalităţi/ direcţii de abordare din cele mai variate. În Cuşca ideală discută constrângerile autoimpuse de imperativele creaţiei la Tolstoi, Dostoievski, Nietzsche, Thomas Mann. Subterana unui profet disperat, Nietzsche din nou, o permanentă preocupare a autoarei, dar şi a colectivului în care îşi desfăşoară activitatea *).

Aşezată în spaţiul cultural românesc încă din tinereţe, poeta s-a integrat societăţii scriitoriceşti de la noi, devenind apoi una din vocile cu rezonanţă ale acesteia. Şi în cartea de faţă se dezvoltă texte de profundă cunoaştere a reperelor literaturii române, cu o propensiune faţă de poezie. Un principe al subteranei este dedicat în întregime lui Bacovia, care revine însă frecvent şi în alte scrieri. Subterana este una din preocupările fundamentale ale omului A.C., căutător al adâncimilor interioare ale conştiinţei şi ale fiinţei umane, cu trimiteri la autori ca C.G. Jung, Nietzsche şi personaje dostoievskiene. “Ce este eul?” se întreabă ea (pg. 191). Îi răspunde “gânditorul”, “efebul melancoliei”, “filosoful – artist”, “acest disperat profet”, “prooroc al supraomului”, Fr. Nietzsche, căruia “nu-i rămânea decât să sape mai departe la rădăcina fiinţei şi a lucrurilor, fără care nu se poate trăi în adâncurile eului-subterană: adevărul, minciuna, masca, voinţa de putere, voinţa de adevăr, răul, binele, dreptatea, transvaluarea tuturor valorilor, veşnica reîntoarcere, lumina, muzica, grecii, trădarea, Heraclit (…), Thales (…), Apollo, Dionysos, Iisus, despre care fiul de pastor luteran scrie că este singurul creştin al omenirii şi tocmai de aceea noi – oamenii – l-am răstignit pe Cruce.” (pg. 193-194).

Două “poeme” închinate artei pe care o cunoaşte bine. Poezia – respiraţie a îngerilor, în care citim: “…poezia este istm al frumuseţii teribile, ospăţ al candorii ultragiate, pecete a nevăzutului, rană a sublimului, piatră de încercare a neantului, tărâm al viului, pământ între ape de nevăzut, satelit al mântuirii, hrană a îngerilor, jurnal ţinut în abisul eului, lacrimă a zeilor, nectar al singurărţilor războinice, lege a cărei patrie secretă rămâne a fi geniul nietzschean al inimii sau nu mai mult decât un suspin al lui Dionysos.” (pg. 162-163). Ori Poezia: exil, patrie sau destin?: “Descoperind sursele dezrădăcinării şi ale răului, cred că în căutarea identităţii, încet-încet, mi-am găsit identitatea, locul şi patria în cărţi, în literatură, în poezie, salvându-mă astfel. Prin acest instrument de cunoaştere care rămâne a fi poezia mi s-a dăruit forţa de a mă apropia de înţelegere. Constat nu fără uimire cum, treptat, încet, mi-am descoperit în poezie vocaţia şi destinul.” (pg. 259).

Dintre figurile emblematice contemporane, un nume frecvent apelat în arguţiile scriitoarei este al lui Nicolae Breban, dar şi altele, aflându-se ea în mijlocul frământărilor vieţii literare şi sociale.

Printre şi în urma celor semnalate până acum, se insinuează câteva articole de natura mai degrabă a pamfletului, care se îndepărtează considerabil de abordările generoase şi implicarea de conştiinţă la care ne-am referit. Raportarea limitată la persoane şi anumite perioade ale vieţii publice – nu numai culturale – coboară la altitudini mai joase discursul, oricât de îndreptăţit în vederile unei părţi a publicului şi oricât de acoperit de necesităţi polemice sau de altă natură. (Uneori, trist este că se fac asocieri între personalităţi antipatice şi perioade recente şi cele ale anilor 1950, cu ororile impunerii dictaturii sovietice şi imensele lor sacrificii. Neglijarea retorică, într-un asemenea context, a sutelor de mii de morţi – din stânga şi din dreapta Prutului – se apropie de blasfemie şi pune semnul ” – ” sentimentului declarat în titlu. Martiriul unui întreg popor nu poate fi invocat în disensiuni de breaslă animate de orgolii şi/ sau frustrări). Ele, aceste polemici, şi-ar fi găsit un loc nimerit într-un alt eventual volum, adresat momentului şi conjuncturii/-lor, neuitând că profunzimile cercetate de spiritul şi condeiul autoarei au a se adresa unei posterităţi care depăşeşte “muşunoaie(le) de furnici” (Eminescu) ale vremii ce-o trăim. Iar la urma urmei, să nu uităm că e loc sub soare şi pentru buni, şi pentru foarte buni şi pentru ceilalţi, mai ales în lumea noastră românească de azi, aflată în mare nevoie de fii şi fiice, vrednici/ vrednice s-o poarte către acea posteritate. (Un asemenea nefericit pasaj a reuşit să se strecoare şi în frumosul mănunchi intitulat Poveşti de iubire, care încheie cartea noastră).

Lectura referinţelor autoarei la diversele forme de “dictatură” din aceşti ani de la noi, în contextul actual, marcat de protestele de stradă masive din iarna şi apoi toamna lui 2017 dă un sentiment straniu. Iar perspectiva deschisă pentru finalul acestui “prim secol de Românie unită” este dătătoare de fiori. Apropo “dictatură”. Deoarece umblă prin popor vorba că dacă-l tot chemi pe necuratul când nu mai poţi de bine, până la urmă chiar că-şi face apariţia, că el nu doarme… “Şi-atunci va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Doamne păzeşte şi apără!

Chemarea către reveriile filozofice a scriitoarei îşi găseşte expresie în eseurile din a doua parte a cărţii, în care abordează teme fundamentale: din avatarurile subteranei eului, geneza zeilor greci, repere ale creştinismului etc. Unele expuse direct, în meditaţii de largă respiraţie, altele inserate în note de călătorie sau impresii conjuncturale, folosite ca pretexte pentru frământările unui spirit neliniştit, aflat în suferinţa unei perpetue căutări. Schimbarea la faţă, Argonauţii subteranei, Lumea ca poveste şi altele.

Un anume subiectivism scriitoricesc, provenit poate din vocaţia poetică a autoarei, face să asocieze repere extreme, spre a-şi susţine expunerea. Iisus, bunăoară, alături de personaje literare, oricât de legitime în sine (după Sf. Petru, ca prim termen, urmează Jean Valjean, Gulliver, Don Quijote, de ex. – pg. 315). Putem înţelege bunele intenţii, la urma urmei, însă… În mod similar, întâlnim câte un melanj de exemple în pamfletele anti-social-politice, unde antipatiile idiosincratice obnubilează (dis)cernerea necesară între valori şi orientarea lor. Nu reproducem nume, spre a nu mai adăuga câteva paie pe foc, dar nu ne putem reprima un regret, exprimat şi cu alte prilejuri (bunăoară, în discuţia despre rezistenţa prin cultură, Îm-potriviri coerente, 2016). Ce păcat că diversele grupări, voci, facţiuni ale combaterii comunismului, post-comunismului şi a altor racile conexe nu-şi găsesc coerenţa şi un dram de solidaritate şi se pierd, se macină în querelle din motive conjuncturale şi inflamări sterile. Poate în primul rând în mediile intelectuale. Despre (in)oportunitatea combativităţii şi antipatiei duse până la duşmănie şi demolare, s-ar mai putea vorbi, şi cu alte ocazii.

“Menirea poetului” este majoră, nu numai “să definească lucrurile” (pg 293), oricât de “gonit din cetate” ar fi. Purtători ai dăinuirii se nasc, iar şi iar, în “ţara asta tristă, plină de umor” şi-şi fac treaba pentru care au fost trimişi (vezi şi eseul Când se întoarce acasă Dumnezeu): de a ţine pe pământ “O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (Gh. Brătianu). Sfârşitul acestui “prim secol al României unite” este dramatic, s-au înmulţit şi hainii din interior, dar să sperăm şi în ecoul deşteptării, pe măsurile Imnului naţional.

Reşiţa, noiembrie 2017.

Anton Georgescu

____________

*) Contemporanul – ideea europeană, revistă de cultură, politică şi ştiinţă. Director Nicolae Breban.



Scrieti un comentariu