Prisma » Civica » Vremea semănatului de vânt

Vremea semănatului de vânt

Ticăloasă şi fără noroc este comunătatea aceea unde
întru obiceiu se aduce făţărnicia şi minciuna.
Dimitrie Ţichindeal (1775-1818), Fabule

Nu suntem pe marginea prăpastiei. Acolo era „imperialismul putred”, pe vremea aialaltă, de unde se uita la noi care ne căutam de treabă mai către fundul ei, la ţărişoarele lagărului (!) socialist, aflate la înălţimi diferite din vale, cu stadiile de măreţe împliniri aferente. Aşa cel puţin circula un banc în acele timpuri. Între timp s-au mai schimbat lucrurile, s-au ivit noi oportunităţi, unele revoluţionare, de care s-a profitat în diferite feluri, iarăşi în funcţie de ţărişoară, care cât s-a învrednicit să priceapă însemnătatea momentului. Bunăoară cea a anului de graţie (şi de semnificaţie istorică) 1989.

Noi ne prăvălim uniform accelerat pe grohotişul unei râpe, la capătul căreia nu ne aşteaptă nici o bucurie. Iniţial mai puneam frână alunecării, după deturnarea operată de „structurile” retrograde coordonate de Ion Iliescu şi ai săi, tartorul contrarevoluţiei, iar în continuare am pierdut alte şi alte trenuri şi căruţe ale schimbării, pentru care şi-a pus pielea la bătaie o întreagă generaţie de români conştienţi. Astăzi marginea prăpastiei de care vorbeam a rămas departe în urmă. Iar capitalismul a lăsat-o şi el în urmă, urcând pas cu pas mai sus; în prezent are şi el oarece şovăieli.

Un argument sintetic al acestor constatări este dat de cei aproximativ 4 milioane de plecaţi din ţară, dintre cei mai buni şi mai în putere de la toate nivelurile sociale. Peste 20% din populaţia totală! Mai mulţi decât erau la sfârşitul fostului regim membrii de partid unic, cca. 3,8 milioane. Bine, dar ce legătură are?, veţi întreba. N-are, decât că şi ei se considerau „cei mai buni fii”, că încolo nici nu plecau, că aveau alte idei, nici prea multă ispravă nu făceau, cei mai mulţi dintre ei. Ăştia de-acuma fac, dar pe afară, că în ţară nu prea e loc de întors, dacă n-ai obrazul şi conştiinţa tăbăcite. Iar „structurile”, demni urmaşi şi urmaşe ai celor 3,8, joacă tontoroiul pe cocoaşa naţiunii tot mai vlăguite şi căzute în depresie socială.

Vorbeam într-un articol mai vechi despre vocaţia distructivă indusă în ţările ocupate, prin programul NKVD de luare în stăpânire a lor după Războiul Mondial II (Firul roşu şi negru al istoriei recente1). Adoptarea consecventă a unei legislaţii permisive pentru infractori şi restrictive pentru oamenii oneşti, în special în legislatura actualului Parlament, este o încununare a acestui trend. Este probabil al nouălea val al dărâmării edificiului democratic şi de apartenenţă euro-atlantică a societăţii româneşti. Acela decisiv.

„Distrugerile, în condiţiile date, nu pot decât să continue, intenţionalitatea lor fiind vizibilă cu ochiul liber. Atât cele fizice, materiale, cât şi, mai grav, cele morale şi spirituale. La fel de grav, cele umane, prin plecări masive etc. Menţinerea nivelului scăzut este singura modalitate de a controla oamenii a acestui tip de oligarhie, cu etichete mediatice ca „baroni locali”, „sistem ticăloşit”, reţele de foşti comunişti şi securişti, „mafiote”, eşaloane de tot soiul etc. Nivel scăzut însemnând sărăcie, corupţie, dependenţă socială, absenţa unei clase de mijloc viguroase, compromitere externă, cultură – învăţământ – sănătate precare etc. Pierderile materiale ar putea fi recuperate în mai puţin de o generaţie, dar celelalte în mai multe. Interesează pe cineva evitarea lor? Şi dacă da, pe câţi, dintre care probabil doar o parte este în măsură să şi înfăptuiască ceva. Pentru început, să facă masă critică. (s.n.)” (A.G., Adunate din greşeală, pg. 119), scriam în septembrie 2012, imediat după puciul din vara aceea. Era valul al şaptelea. Ne e teamă că este ameninţată nu numai siguranţa naţională (termen juridic), ci este afectată însăşi rezistenţa poporului în faţa solicitărilor istoriei (şi ale geografiei). Procesul a început demult, de aproape trei sferturi de secol şi ameninţă să se finalizeze. Sunt voci cunoscute care afirmă în spaţiul public „Doar un miracol ne mai poate salva”, sau „Doar Dumnezeu ne mai poate ajuta!” (Rodica Culcer, Ion Longin Popescu – Formula AS nr. 1341/ nmb. 2018). Bat vânturi de restrişte. Acceptarea răului a fost tolerată continuu, începând cu „Iliescu şi ai săi”, ajungând din treaptă în treaptă la ultima fază, cu „Dragnea şi ai săi”. Nuanţe schimbate, fondul menţinut, de parazitare a întregului corp social al ţării.

Domeniile afectate sunt diverse, aflăm zi de zi şi le cunoaştem, se leagă între ele, iar printre cele mai dramatice sunt aspectele legate de familie. Milioanele de plecaţi înseamnă multe sute de mii de familii cu existenţa dereglată, sute de mii de copii afectaţi inclusiv psiho-emoţional, înseamnă efecte pe termen lung în întreaga societate. Aşa cum constatăm azi efecte negative de exemplu ale dezorganizării învăţământului din anii 1990-96 şi după 2000. Dar le tratăm cu indiferenţă şi/ sau cu fatalism. Corul văicărelilor, respectiv al diversiunilor – acuze adresate pe piste false sau minore – nu face decât să contribuie la atmosfera generală toxică (la figurat) şi uneori toxică la propriu (v. cazul „Colectiv”, dar şi gazările din 10 august a.c.). Violenţa în familie este de asemenea un flagel cronicizat în societate, cu vechi tradiţii neaoşe. Multe biserici şi diferite ong-uri fac eforturi admirabile pentru a reduce suferinţele celor aflaţi în situaţiile menţionate aici; le subliniem pe acelea de a oferi şanse copiilor capabili, care riscă să şi le piardă fără a avea vreo vină, de la abandonul din pruncie, până la accesul la o viaţă normală şi la învăţătură, la vârstele mai mari. Ei vor fi generaţia următoare care va intra pe rol. Cum ne vor pomeni văzând moştenirea pe care le-o lăsăm este o întrebare…

Văzând acum tabloul general al acestor belele de pe capul românilor, pare oarecum de mirare, dacă nu chiar deplasată preocuparea excesivă a autorităţilor pentru (re)definirea într-un articol de Constituţie a familiei. Se are în vedere evitarea confuziei cu parteneriatele posibil homosexuale, care de altfel este deja evitată printr-o lege civilă. Subiectul vă este arhicunoscut, nu-l reluăm. După ce deveniseră o modă manifestaţiile de stradă gay, urmate de contra-manifestaţii, într-un târziu a apărut Coaliţia pentru Familie care într-o amplă campanie susţinută şi de Biserică a strâns 2,7 milioane de semnături pentru înlăturarea confuziei menţionate. În fond, pentru refuzul ridicării homosexualităţii la rang de preeminenţă socială (!). Nici o reacţie din partea Guvernului, până în momentul în care a putut să folosească iniţiativa cetăţenească pentru o diversiune faţă de problemele acute amintite mai sus şi probabil cu intenţia ascunsă de a profita de eventualitatea modificării Constituţiei, spre a strecura, „noaptea ca hoţii”, şi alte modificări, permisive, cum spuneam, pentru infractori şi restrictive pentru oamenii cinstiţi. Toată campania clamată cu mult sonor în presă şi de la alte tribune publice, având drept argument principal refuzul homosexualităţii în familia noastră „tradiţională” şi respingerea categorică a eventualităţii înfierii de copii de către cuplurile homo. Cunoscând că numărul LGBT la noi este în jur de 1,5% (deşi despre „…T” puţin probabil să putem vorbi, deoarece… costă), să ne mai mirăm că un guvern al unei ţări sărace cheltuie 43 (patru zeci şi trei) de milioane de € pentru un referendum care în fond nu schimbă nimic? Nici viaţa homosexualilor, nici a noastră, a celorlalţi. Ţara arde şi baba – hm!… se ocupă de coafură. Că sub coafură… Iar familia „tradiţională” continuă să aibă probleme, cum am văzut; altele.

E drept că paradele gay n-aveau (nu au) nimic atrăgător pentru un om normal, iar ostentaţia cu care se desfăşurau nu le face nicidecum mai legitime. Aveau şi ele substratul lor diversionist (stânga internaţională şi altele), căci dacă ar sta la locul lor, n-ar avea nimeni nimic cu ei. Şi se mai vorbea despre „minorităţi sexuale”, ca să le confere legitimitate asemeni altor minorităţi. Deja se depăşeau nişte limite, căci minorităţile sexuale sunt mai multe şi n-au nimic cu legitimitatea, ba nici cu legalitatea. Apropo, nu s-a mai auzit nimic despre procesul pedofilului cu nu ştiu ce funcţie în aparatul guvernamental. Se tărăgănează şi el, ca atâtea altele. Te pomeneşti că „minoritarul” sexual, dacă e şi infractor, are în noua conjunctură circumstanţe… atenuante?! Ori chiar favorizante…! Doamne apără şi păzeşte.

Despre referendumul pentru reducerea populaţiei din Casa poporului la 300 de parlamentari nu mai vorbim, deoarece a fost valid (prezenţă peste 50%) şi nu a fost băgat în seamă. A cui e puterea în ţara asta, conform Constituţiei? Că nu putem să ne dăm seama.

N.b. O altă coaliţie a adunat 1,5 milioane de semnături sub sloganul „Fără penali în conducerea ţării”. Ce cataclism trebuie să se mai întâmple pentru a organiza un referendum şi introducerea în Constituţie a unei atari menţiuni, aceasta într-adevăr necesară? Sau măcar o lege acolo, să mai pună frâu dezmăţului penal. Mai aşteptăm?

O femeie şi cu atât mai puţin o naţiune nu are nici o scuză dacă permite unor derbedei să abuzeze de ea, a spus, pare-mi-se, Churchill2. Poate desigur să dea explicaţii la cedări, cu asta se ocupă politicienii îndeobşte, dar de găsit justificări e mai greu. Marele om de stat se referea la Germania lui Hitler, dar din păcate mai cunoaştem cazuri. La noi începe să devină obicei cocoţarea sfertodocţilor la conducerea trebilor ţării. Iar… ăăă… electoratul stă şi râde a pagubă.

În campania pro-referendum s-au făcut repetate raportări la Vechiul Testament, de prezentare a pericolului invadării noastre de către homosexuali (via UE, desigur), având ca termen de reper episodul biblic Sodoma şi Gomora. Încălcarea nestăvilită a celor 10 Porunci de pe Tablele Legii (să nu furi, să nu râvneşti…, să nu mărturiseşti strâmb…) este în schimb ignorată suveran de către purtătorii de grijă ai familiei, ca şi celelalte probleme de altfel din familiile „tradiţionale”, cum spuneam mai sus. La fel cum se doreşte a fi trecute cu vederea corupţia („care ucide”) şi tâlhărirea ţării şi despădurirea ei.

Spre a intra în câteva amănunte privind cele două oraşe ale antichităţii biblice, să deschidem Cartea Sfântă şi să medităm puţin la zicerile ei. În Facerea. Întâia carte a lui Moise cap. 18 întâlnim episodul cunoscut al Sodomei şi Gomorei. „23. Şi apropiindu-se Avraam, a zis: ,Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit?/ 24. Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate?/ (…)’/ 26. Zis-a Domnul: ,De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voi cruţa pentru ei toată cetatea şi tot locul acela’./ 27. Şi răspunzând Avraam, a zis: ,Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!/ 28. Poate că lipsesc cinci din cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a cinci pierde-vei, oare, toată cetatea?’ (…)”. Suspendăm cu părere de rău câteva pasaje, minunata negociere continuă între Patriarhul Avraam şi Stăpânul său divin, încheierea putând să intrige pe cititorul neatent. „32. Şi a mai zis Avraam: ,Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă odată: Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?’. Iar Domnul i-a zis: ,Pentru cei zece nu o voi pierde’./ 33. Şi terminând Domnul de a mai grăi cu Avraam, S-a dus, iar Avraam s-a întors la locul său.”.

Luarea deciziei de a nimici cele două oraşe a fost dramatică. Concesia Stăpânului a mers până la suspendarea ei în faţa unei minime părţi din populaţie rămasă între „cei drepţi”. Câtă să fi fost populaţia? O localitate cu 1000 de locuitori era deja un orăşel în acea vreme. Sodoma şi Gomora erau oraşe mai importante, să fi avut aşadar fiecare 2000 de locuitori. Era sfârşitul pământului acolo, marea majoritate fiind căzută în desfrâu şi fărădelege. Totuşi la un procent sau două „de drepţi” (20 sau 40, din 2000 – cel puţin; la o populaţie mai mare raţionamentul e cu atât mai valabil) pentru care se ruga concetăţeanul lor Avraam, „răspuns-a Domnul: ,Nu o voi pierde pentru cei douăzeci’.”. Nici măcar atâţia nu erau, ci doar Avraam şi familia sa, iar negocierea s-a încheiat, marcând unul din momentele capitale ale monoteismului iudeo-creştin. Urmează cap. 19. Pieirea Sodomei, cu cei peste 99% de nelegiuiţi ai săi.

Utilizarea acestui episod pentru comparaţia societăţii noastre, aflate în mare suferinţă cu cele 1-2% de homosexuali, este aşadar departe de o dreaptă măsură a preocupărilor de îndreptare a ei; toate în dauna unor preocupări similare, de îndreptare a deficienţelor majore care o parazitează şi ne trag în jos pe toţi. În afara unor insuliţe cu pondere infimă, probabil că nu există nici un domeniu al vieţii noastre social-politice neafectat de pecinginea morală şi de incompetenţă, întinsă peste ţara întreagă, vizibilă deja de mult şi de dincolo de fruntarii. Perspectivele sunt tot mai sumbre. Circula o vorbă prin anii 1970-80: – Cine e negru şi bate la uşă? – Viitorul.

Să ne ajute Dumnezeu pe toţi împreună şi pe fiecare în parte să nu se ajungă la niveluri ale declinului, ale decăderii ireversibile, de la care să nu se afle cale de întoarcere şi de redresare. Pentru procentele prea puţine „de drepţi” care, iată, nu reuşesc „să facă masă critică”, Îngerul nostru păzitor, care ne-a ajutat decisiv în urmă cu 100 de ani să ne ridicăm alături de celelalte state europene, să ne dea „mintea românului de pe urmă”, spre a opri decăderea şi a ieşi din propriul nostru marasm moral şi social-politic. Nicidecum ocupându-ne în schimb de nimicuri. Să nu obosim a repeta, iarăşi şi mereu, aceste imperative de vremuri grele.

Reşiţa, noiembrie 2018.

Anton Georgescu

————————

1) Vezi Anton Georgescu, Adunate din greşeală. Răfuieli sentimentale, Ed. Banatul Montan, Reşiţa 2014.

2) Vezi şi James C. Humes, Vorbele de duh ale lui Winston Churchill, Ed. Humanitas, Bucureşti 2010.



Scrieti un comentariu