UEFA, orfelinul şi patriotismul

Vă mai aduceţi aminte că, după ce a câştigat finala cupei UEFA, românul Mircea Lucescu a fost făcut ţigan de către ziariştii italieni? Un nou prilej pentru inflamarea naturelului simţitor al unuia şi-al altuia. Lucescu a spus că a vorbit cu ziaristul şi că acela ar fi folosit un jargon al meseriei de ziarist sportiv din Italia, fără intenţia de a-l jigni. Reprezentanţii ţiganilor s-au sesizat şi au reclamat că termenul a fost folosit peiorativ, adică, în context, cu scopul de a jigni. Ambasada României i-a tras şi ea de urechi pe italieni, pentru proasta inspiraţie a celui ce a scris materialul. Care e cam greu de crezut că pe fondul problemei româneşti din Italia habar n-avea de sensibilitatea românilor la apelativul folosit. În fine, ziariştii au ripostat cu ironie la mustrarea ambasadei, şi cu trecerea timpului incidentul s-a mai atenuat, important este că un român a câştigat o competiţie sportivă importantă a continentului.

Cele de mai sus ne trimit din nou la o discuţie despre modul în care românii sunt percepuţi în lume, despre existenţa dilemei de a fi sau nu patriot. Patriotismul la români suferă de o permanentă trimitere în derizoriu, fie ca urmare a folosirii discursului patriotard, lipsit de orice esenţă, doar în scopul personal al oratorului de a se alege prin diversele organisme ale puterii, fie ca urmare a mult prea deselor experienţe nefericite trăite de români în propria lor ţară. E greu să te încerce patriotismul, când despre România se vorbeşte cel mai adesea la modul negativ. Când traiul tău de zi cu zi este asimilat ultimelor locuri într-un clasament european, când politicienii aleşi de tine transformă corupţia şi hoţia în doctrine politice, te apucă ruşinea că faci parte din acest popor. Şi totuşi, mulţi dintre noi simţim româneşte, iubim România. De ce? Nu am decât explicaţia orfelinului care, abandonat de mama sa încă de la naştere, întrebat fiind dacă o iubeşte, invariabil răspunde da. Vă aştept duminică, la vot!

Editorial – Dan Popoviciu