Captarea robotică a unui asteroid din apropierea Pământului

Propunerea de buget pentru NASA, anul fiscal 2014, include un plan de captare robotică a unui mic asteroid din apropierea Pământului şi redirecţionarea lui, în condiţii de siguranţă, pe o orbită stabilă în sistemul Pământ-Lună, unde astronauţii îl pot vizita pentru antrenamente şi îl pot explora.

Efectuarea paşilor necesari pentru “iniţiativa asteroid” propusă, integrează cele mai avansate cunoştinţe ştiinţifice, tehnologia NASA şi capacităţile de explorare umane, aducând împreună cele mai importante figuri din lumea oamenilor de ştiinţă şi ingineriei. Se utilizează capacităţile actuale şi în curs de dezvoltare pentru a găsi atât asteroizi mari, care prezintă un pericol pentru Pământ cât şi asteroizii mici, care ar putea fi candidaţi pentru iniţiativă, accelerând activităţile de dezvoltare tehnologică, ajutând menţinerea NASA pe cursul obiectivului preşedintelui Obama de a trimite oameni pe Marte în 2030.

De la costumele spaţiale pe care astronauţii le îmbracă când se aventurează în spaţiu pentru a păşii pe suprafaţa unui asteroid până la modul în care se mişcă şi culeg mostre, toate se vor baza pe anii de cunoaştere ai cercetătorilor de la NASA şi inginerilor care au operat Staţia Spaţială Internaţională, au evaluat conceptul de misiune de explorare, au trimis nave spaţiale ştiinţifice pentru a studia obiectele din apropierea Pământului şi au efectuat misiuni analogice terestre.

Aducerea unui asteroid pe orbită în apropierea Pământului este concepută ca o extindere a iniţiativelor deja existente pentru a găsi asteroizii care ar putea fi pe un curs de coliziune cu planeta noastră.

În 2010, Obama a propus ca NASA să urmeze programului Staţia Spaţială Internaţională (ISS) o misiune umană pe un asteroid până în 2025.

Agenţia a început dezvoltarea unei rachete şi capsule pentru spaţiul adânc, având capacitatea de a transporta astronauţii dincolo de orbita ISS. Sistemul va permite călătorii pe Lună, asteroizi şi în cele din urmă pe Marte, obiectivul pe termen lung al programului spaţial uman SUA.

Misiunea ar putea fi lansată cel mai devreme în 2017. Pentru prima fază vor fi alocaţi 100 milioane dolari din bugetul NASA, fonduri care vor merge spre identificarea asteroizilor candidaţi pentru captare.

În 2011, Institutul Keck pentru Studii Spaţiale (KISS) de la Institutul de Tehnologie din California (Caltech), a adunat o echipă de oameni de ştiinţă, astronauţi şi experţi în asteroizi, într-un efort de a reduce costurile şi riscurile asociate cu o misiune de captare a unui asteroid, maximizând în acelaşi timp câştigurile ştiinţifice. Soluţia studiului a fost de a identifica o mică rocă spaţială pentru captarea robotizată. Asteroidul ideal ar măsura 7 metri în diametru, cu o masă de 500.000 kg (550 de tone), şi ar fi prins de o navă spaţială cu un sac de captare dislocabil. Odată asigurat, nava spaţială ar conduce corpul spre o regiune de stabilitate gravitaţională cunoscut sub numele de punctul Lagrangian (EML2) Pământ-Lună. Această “insulă” gravitaţională a fost, de asemenea, privită ca locaţie potenţială pentru o staţie spaţială lângă Lună. Dacă se reuşeşte parcarea unui asteroid acolo, un avanpost cu echipaj uman ar putea folosi chiar şi resursele asteroidului pentru a susţine, teoretic, o staţie spaţială sau activităţi de minerit.

Cu asteroidul “blocat în parcarea gravitaţională”, NASA va lansa o expediţie cu echipaj uman pe acest corp, permiţând accesul practic nelimitat la diferite obiective ştiinţifice.

Înainte de planul Keck, s-a estimat că o misiune de întâlnire cu un asteroid ar putea dura până la un an pentru a se finaliza, dar propunerea Keck reduce durata misiunii la săptămâni sau chiar zile. Ar fi, de asemenea, mai sigură pentru echipajul uman şi mult mai ieftină, ajungând la un cost total estimat de 2.65 miliarde de dolari. Vehiculul pentru echipaj Orion, care este în curs de dezvoltare, lansat cu următoarea generaţie de sisteme de lansare spaţială a NASA (SLS), ar transfera astronauţii pe asteroid.

În lumina mingii de foc apărute deasupra oraşului rus de Chelyabinsk în 15 februarie, au crescut apelurile pentru metode îmbunătăţite de detectare a asteroizilor. Deşi marea majoritate a celor care ar putea duce la dispariţia noastră, aflaţi în apropierea Pământului, au fost identificaţi şi nu sunt consideraţi a reprezenta un pericol pentru Pământ în viitorul apropiat, pericolul asteroizilor mai mici care se ascund sub limita rezoluţiei observatoarelor noastre există. Meteoritul Chelyabinsk, care a rănit peste 1.500 de persoane, a măsurat doar 17-20 de metri şi a avut o masă de 11.000 de tone înainte de a lovi atmosfera.

Obiectivul studiului Keck este la jumătate din dimensiunea asteroidului Chelyabinsk, dar captarea robotică şi tehnica de control necesare pentru a face posibilă misiunea, ar putea fi un prototip de nepreţuit pentru un sistem de atenuare a impactului în faţa unui asteroid la scară mai mare. Trimiterea astronauţilor la punctul EML2 Pământ-Lună pentru a studia roca spaţială capturată ar fi dovada că oamenii pot devia într-adevăr asteroizi mici.