Prisma » Civica » Câinii nimănui

Câinii nimănui

Dacă iei un câine flămând şi îi dai de mâncare, nu te va muşca. Aceasta este cea mai importantă diferenţă între un câine şi un om.

Mark Twain

Este sau nu câinele prietenul omului? Istoria celor două creaturi este îngemănată, de mii de ani. Întrebarea se extinde automat, mai ales în epoca modernă, asupra tuturor animalelor şi asupra întregului mediu natural înconjurător, dar nu despre criterii ecologice vrem să discutăm aici. Înmulţirea necontrolată a câinilor vagabonzi devine şi ea un efect al nivelului tot mai scăzut de civilizaţie al societăţii noastre, similar – de ce nu? – cu incidenţa în creştere a bolilor legate de murdărie (desigur, păduchele şi ţânţarul nu sunt prietenii omului, cu toate că tot vietăţi nevinovate; nici bacilul turbării…). Căci ce altceva dacă nu neglijarea normelor de comportament a fiecăruia dintre noi şi a tuturor duce la tot felul de astfel de anomalii? Anomalii pentru o lume, o societate civilizată, doar că uneori dăm impresia nu că nu putem, dar nici nu ne dorim aşa ceva, ci urmărim tragerea în jos cu orice chip şi în toate privinţele. Chestiunea se pune în termenii unor necesităţi asumate, corect înţelese şi ai consecvenţei în atitudinea respectivă. Un adevărat iubitor de animale nu achiziţionează un căţel (sau alt animăluţ) drăgălaş pentru bucuria de moment a copilului, care după câteva săptămâni se plictiseşte şi toţi încep să duşmănească animalul care face prin casă, lasă păr, se mai îmbolnăveşte, are instinctele lui care ne deranjează etc. Şi se scapă de el, abandonându-l şi neluând în seamă reproşul mut din privirea lui inteligentă. În altă ordine de idei, mi s-a pus întrebarea: toţi apărătorii câinilor comunitari sunt vegetarieni? Ori vitele şi găinile nu sunt animale nevinovate, de vreme ce trebuie (?) să le mâncăm?! Îi preocupă pe apărătorii de circumstanţă ai câinilor felul cum sunt sacrificaţi mieii de Paşti, în grabă şi chinuindu-i inutil? Ori vociferările cu ipocrită indignare – căci fără nici o acoperire în responsabilitate proprie – au doar rolul aflării în treabă şi al spectacolului ieftin. Sau al mascării unor (alte) carenţe. Iar la întrebarea privind prioritatea mâncării sau al nivelului de civilizaţie nu se poate răspunde, cum nici oul sau găina nu au prioritatea stabilită. Nu rezistăm nici fără una, nici fără cealaltă, sunt la fel de importante.

Omul fiind întrucâtva coordonatorul naturii, inclusiv – s-ar zice – prin mesaj biblic, iar nicidecum călăul ei, ceea ce s-ar impune unei preocupări responsabile este ca ea, natura, să nu fie distrusă şi animalele să nu fie chinuite şi exterminate. Nici peştii din râuri, nici vietăţile pădurii, “râul, ramul”, cum zice poetul, nici animalele din crescătorii şi copacii din oraşe. Şi, desigur, nici câinii ori pisicile fără stăpân. Căci animalele şi toată natura sunt direct expuse pornirilor ancestrale de violenţă, la care omul civilizat trebuie să renunţe şi pe care ideologiile totalitare le-au cultivat programatic (să ne amintim agresivitatea “luptei de clasă”, dusă cu “mânie proletară”, ori de mândrele realizări care “înving natura” în folosul “omului cu O mare”; râuri otrăvite şi munţi despăduriţi care o iau la vale; în folosul…?). S-ar putea face aici în treacăt o paralelă cu pârjolirea câmpiilor şi otrăvirea râurilor şi fântânilor în calea năvălitorilor de odinioară; s-ar părea că încă mai păstrăm asemenea reflexe medievale şi le întreţinem cu secretă şi iraţională plăcere distructivă. Ea se poate identifica şi în alte domenii, iar trezirea la realitate e dură şi lungă, adică atâta timp cât nu ne recunoaştem greşeala. Nu păstrarea în starea de abandon a câinilor trebuie să ne preocupe, ci ca eliminarea lor să nu se facă prin respingătoare demonstraţii stradale de sălbăticie umană şi nici prin chinuirea lor în depozite primitive de ecarisaj. Ce trebuie neapărat subliniat este că problema câinilor fără stăpân, ca şi cele ale gunoiului stradal, a parcurilor şi pieţelor, a comunicării cu administraţia… nu sunt chestiuni conjuncturale, de moment, ci obiective permanente, de zi cu zi, ale fiecărui cetăţean, de pe stradă sau din fruntea comunităţii. Ea presupune la rându-i bun simţ cetăţenesc, memorie, grijă faţă de urmări şi urmaşi şi inteligenţă. Simpla agitaţie electorală nu e suficientă pentru a ne asigura un trai decent în urbe.

Iar cine nu vrea să rezolve, căci are totdeauna alte interese, va deturna atenţia la infinit. Se va preface că are alte priorităţi, spre a nu rezolva niciuna şi a dribla permanent opinia publică, profitând de apatia civică. Nu este chiar chestiunea câinilor un “zugu-zugu” social-politic? Şi dacă este aşa, înseamnă că periodic, de câte ori se va pregăti o “potcovire” “pe ne-ve” a populaţiei, se va mai face câte o tevatură cu zurgălăi pe câte o chestiune de conjunctură şi de responsabilitate difuză, ceţoasă. Să adoptăm câte un copac şi să plantăm câte un câine, că de scumpirea curentului electric se ocupă tăticii pe care i-am ales şi-i susţinem, nu trebuie să ne batem capul.

Anton Georgescu

Articol publicat iniţial în rubrica Civica, în Prisma nr. 10 din aprilie-mai 2001. El este de actualitate şi astăzi.


  1. Iorgu says:

    Curat tactică bolșevică! Cei care am trăit aceste tactici le recunoaștem și ne uităm să vedem unde va lovi guvernuțul cinstiților. Trebuie să recunoaștem că se pricep dumnealor să… înghețe apele. Au terminat cu Băsescu, ungurii, cîinii, cianurile. Acum vine problema Mării Negre care inundă Predealul din vina… și dăi și luptă…

Scrieti un comentariu