Am hrănit un om şi-un câine

Musai să scriu din nou despre o temă pe care nu am făcut-o publică până acum doar prietenilor mei de pe facebook. Problema câinilor fără stăpân. Cred că trebuie să stabilesc de la început nişte lucruri foarte clare. Toată copilăria am avut câini. Erau, de cele mai multe ori, cei mai buni tovarăşi de joacă ai mei. După dispariţia fiecăruia îmi dădeau lacrimile. Mai multe sau mai puţine, în funcţie de cum înaintam în vârstă. Fiecare casă avea câinele său şi proprietarii aveau grijă de el. Căţeluşii ce prisoseau erau oarecum etutanasiaţi, mai exact, în mod barbar înecaţi într-o găleată de apă, spre disperarea copiilor de prin bătătură. La fel o păţeau şi pisicii ce prisoseau ogrăzii. Se ştia clar că, pisicii se ţin pentru a prinde şoareci şi câinii pentru a lătra la cei ce nu erau aşteptaţi în vizită. Doamne fereşte ca vreun câine să sară şi să ia gâtul vreunei păsări de prin curte! Darmite să muşte pe vreunul de-al casei! Era o problemă pe care o rezolva singurul om din sat ce avea în casă o puşcă. Un glonţ rezolva totul. Şi, căţeluşi care să ia locul răposatului erau cu duiumul pe marginea găleţilor pline cu apă.

Despre ce am scris până acum se întâmpla prin anii 1970 şi era bine. Era vremea comunismului barbar, lipsit de derapajele societăţii capitaliste decadente. Parcă era ceva mai linişte şi scara vietăţilor de pe pământ era ceva mai clară. Păsările erau pentru mâncat şi nu pentru ţinut prin colivii, porcii, animalele în general, erau crescute pe lângă casă pentru o folosinţă a proprietarului. Acum, de când suntem biciuiţi pentru a fi parte a civilizaţiei occidentale, descoperim că animalele au mai multe drepturi decât chiar copiii din dotare. În timp ce vedem imagini cu copii ce sunt aşteptaţi de vulturi pentru a-şi da sufletul pe o crăpătură a deşertului african, vedem imagini cu nebuni ce investesc averi pentru salvarea nu ştiu cărei specii de ţestoase cu burta în degradeu. Nu mă poate convinge nimeni să nu spun că, primordială pe această planetă este supravieţuirea speciei umane. Când vom fi reuşit acest lucru devine obligatorie aplecarea înspre salvarea tuturor speciilor animale şi vegetale de pe Pământ. Ar fi ideal dacă ar putea fi împlinite concomitent. Până atunci însă, hai să avem grijă de săracii, aurolacii şi înfometaţii speciei noastre. Este curios cum toţi reprezentanţii nenumăratelor ongeuri de protecţie a animalelor se înduioşează de soar-ta sărmanelor patrupede, pe bani grei dealtfel, şi rămân insensibili la suferinţele semenilor lor. Ipocrizie pe faţă!

Închei oarecum cinic, amintindu-vă cum începe Planeta maimuţelor. Câinii, principalul animal de companie al oamenilor, sunt răpuşi de o molimă. Oamenii înlocuiesc câinii cu maimuţele. Etc.

Dan Popoviciu