Prisma » Civica » Turismul şi câinii

Turismul şi câinii

Cum se împacă turismul cu câinii? Minunat, vor răspunde imediat posesorii de câini de agrement, pe care aceşti adevăraţi prieteni îi însoţesc în vilegiatură, aducându-şi contribuţia lor efectivă şi afectivă la plăcerile orelor şi zilelor de odihnă. Alţii, care nu au câini, vor da din umeri, nu-i treaba lor, uite, dom’le, lumea nu-şi vede capul de necazuri, de câini ne arde nouă? Ori chiar de turism ne arde nouă? (Sunt şi din aceştia, nu credeţi? Ce turism, avem alte treburi…). Ce este limpede este că în judeţul nostru, unde industria şi agricultura sunt… cum sunt, turismul reprezintă un potenţial economic şi social cu totul remarcabil. Faptul este evident cu ochiul liber, dar a fost evidenţiat şi în analize de eficienţă zonală, efectuate de firme occidentale, deci fără părtinire şi mistificări (în cadrul programului PHARE, bunăoară). În Caraş-Severin, turismul este departe de a fi practicat la cote de calitate şi eficienţă moderne, din multe motive. Suntem siguri că ele se găsesc permanent în atenţia specialiştilor în turism şi prognoze de perspectivă lungă. Nu vom reaminti necazurile cu raportul dintre preţuri şi ofertă, confort, servicii… Însă una din probleme este, totuşi, cea a… câinilor.

Nu demult am pornit-o, ca orice adept al tradiţiilor reşiţene, cu piciorul pe dealuri la cules mure, impresii din natură şi, eventual, ciuperci (n.b. – am o cărţulie de ciuperci în tăşcuţă şi nu iau decât ce cunosc sigur). S-a nimerit de astă dată să pornim pe dealurile de deasupra Gărânei, eram numai doi – un bărbat şi o femeie – era ceaţă şi burniţă, deci nu intenţionam să umblăm mai mult de două-trei ore. Natura e frumoasă şi pe ploaie. Urmam un drum de care la liziera pădurii, pentru orientare, ceaţa fiind destul de deasă. Deja ne gândeam să o cotim de întoarcere, când dintr-o rarişte dinspre deal se repede la noi un dulău lăţos şi furios, cu zgomot mare. Apoi – cum era de aşteptat – încă unul şi imediat încă doi. De-a lungul anilor am fost atacat de multe ori de câini de stână, dar aşa ceva mai rar. Aceştia erau evident puşi pe rupte şi cu greu – răcnind la ei şi ţinându-le în faţă nişte ciomege improvizate, retrăgându-ne mereu tactic – am reuşit să ne desprindem de haită, după câteva sute de metri la limita contactului direct cu colţii lor, îmbăloşaţi de furie şi hămăituri. Nu vedeam în ceaţă ciobanul, dar îl auzeam fluierând comanda de atac câinilor. Şi unii şi alţii erau de bună seamă “meseriaşi”, posibilitatea de confuzie fiind exclusă; adică pentru ei era limpede că au de a face cu nişte umblăreţi nevinovaţi, pe seama cărora să se antreneze haita şi să se distreze ciobanii (la lup şi la hoţ se procedează altfel, se cunoaşte şi după lătratul câinilor; există şi expresia “bat câinii a om”). Cu ocazia asta am pierdut drumul de care pe care-l aveam ca reper, apoi tot evitând alte turme în ceaţă, după auz, nu ne-am mai reorientat şi am intrat în nişte râpe neumblate care ne-ar fi condus spre… Slatina-Timiş. Cu greu, după mai multe ore de tropăit prin văioage, fără haine de schimb şi provizii, a dat Domnul de s-au ridicat norii şi am zărit peste două văi o păşune pe un deal înalt, deasupra Brebului Nou, peste care – după alte ore – ne-am putut retrage la gazdele noastre. Excursia noastră de două-trei ore devenise o expediţie de peste opt ore, având însă şi ceva noroc. Dacă ceaţa ar fi persistat (uneori la munte nu se împrăştie zile întregi), am fi mers tot la vale, fără cele trebuitoare la noi, poate chiar am fi înnoptat în hăţiş, ori mai bine în copac, căci nu ştii când apare o scroafă de mistreţ cu godaci, ştiut fiind că una ca asta rupe tot, în apărarea puilor. Amicii noştri care ne-au găzduit, îngrijoraţi, începuseră să ne caute prin zonă, făcând ture cu maşina între Gărâna, Prislop şi Trei Ape – Brebu Nou. Aceasta, pasă-mi-te, s-a aflat şi între ciobani, care de bună seamă mai aflaseră şi de la ai lor despre micul eveniment dinainte de amiază. Astfel ne-am explicat excesiva bunăvoinţă cu care ne-au întâmpinat doi dintre ei, care erau cu o turmă în preajma drumului nostru de întoarcere. Nici nu-i întrebasem de sănătate, dar acum era senin, totul era la vedere, alta era şi atitudinea faţă de turişti; în mod normal, nu existau motive să fie atât de zâmbăreţi şi vorbăreţi, la vederea unei perechi de drumeţi necunoscuţi şi cam uzi şi osteniţi… Desigur, au ei treburile lor şi poate nu le convine să le umble turiştii prin păşuni, mai ştii de cine se feresc? Or fi supăraţi pe stat (nu pe sat), care nu le achiziţionează lâna şi se răzbună pe turişti; o fi simplă agresivitate, ţinând de resorturi ale necivilizaţiei (aici, trebuie să spunem, au şi turiştii noştri încă multe defecte de comportament în mijlocul naturii). Poate or fi şi alte explicaţii, ori toate la un loc. De precizat este că prin turişti aici înţelegem adevăraţii iubitori de natură, cu mai puţini bani, iar nu prosperi clienţi ai staţiunilor cu localuri exclusive, mai mult oameni de afaceri, consumatori de la whisky în sus şi care plătesc cam orice preţuri; dintr-aceştia niciodată n-or să fie prea mulţi.

Revenind însă la câini, ne aducem aminte că în urmă cu câteva decenii câinii ciobăneşti trebuiau să poarte jujeu la gât. Oare nu mai există această reglementare legală? Sau există, dar nu se respectă, la fel ca multe alte reglementări. Jujeul le-ar mai reduce din avântul agresiv, căci ziua-n amiaza mare nu mişună lupii şi furii. Cunoscutul prieten al câinilor (şi specialist în jocul de bridge) Coriolan Neamţu ia apărarea acestui preţios prieten şi auxiliar al omului, scriind într-o carte a sa că anunţul “Atenţie, câine rău!” ne dă mai ales o bună informaţie asupra omului. În fond, orice fiinţă cât de cât inteligentă este bună sau rea, după cum a fost educată. Nişte cunoştinţe îmi povesteau că au fost atacaţi de câini în zona Semenicului, cu ani în urmă, dar au reuşit să-i liniştească, apoi chiar să-i facă prietenoşi. După un timp a apărut ciobanul, care şi-a ciomăgit câinii la sânge, zicând că nu le dă de mâncare ca să se joace cu trecătorii. Cu greu au reuşit să-l oprească să schilodească bietele animale. O fi bine, o fi rău, judecaţi şi dumneavoastră. Fiecare îşi face legea lui, cu forţa, ca în ţara nimănui? Dacă o ţinem tot aşa…

Adică ce vreau să spun: e grea meseria de cioban, dar în preţul brânzei din piaţă, de 4000 lei/kg, este şi ceva din necazul turiştilor. Iar natura la noi este atât de frumoasă, încât merită să ai şi necazuri. Să te mai rătăceşti, să te prindă ploaia, să nu găseşti cazare sau loc de cort sau, iată, să fii vânat (“zogonit”) cu câinii. Aşteptăm ca tot omul vremuri mai bune, căci omul e sub vremi, nu vremile sub om.


Publicat iniţial în „Timpul” Reşiţa, nr. 186/20 septembrie 1995. în actualul scandal legat de câini, ne întrebăm dacă s-a schimbat ceva în mentalitatea apărătorilor „bietelor animale”.

Anton Georgescu



Scrieti un comentariu