De ce este Reşiţa codaşă

În procesul de dezvoltare şi de rearanjare a centrelor economice pe harta României, pare că Reşiţa şi judeţul Caraş-Severin, după anul 1989, avansează precum racul. Diagnosticul acestei involuţii este imperios necesar, dacă dorim schimbarea acestei stări de fapt. Numai acţionând asupra cauzei putem genera un efect pozitiv. Dar pentru asta întâi trebuie să identificăm care sunt cauzele declinului social-economic din acest areal denumit şi „Banatul de Munte”.

Condiţiile generale ale dezvoltării unei zone sunt: capitalul, forţa de muncă, infrastructura şi, mai ales, cadrul concurenţial corect. Dintre acestea ne putem baza doar pe forţa de muncă calificată cu care ne mândrim cu orice ocazie? S-ar zice că da, oameni calificaţi încă se mai găsesc în această zonă cu tradiţie industrială. Dar principala resursă, capitalul, întârzie să apară, chiar dacă a trecut destulă vreme de la abandonarea socialismului. În acest timp, Timişoara şi judeţul Timiş, au cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită, când România era închisă investiţiilor străine, acolo se investea constant. Ce au ei şi noi nu avem? Mai întâi au credibilitate. Timişoara era cotat ca un oraş „altfel” decât restul României, un fel de „o ţară două sisteme”. Investitorii au avut de la început încredere în timişoreni şi timişeni. Nu putem spune asta despre reşiţeni şi cărăşeni. Deşi tradiţional nemţii au investit în Banatul de Munte, după anul 1989, încet, încet, chiar şi Renkul şi-a retras afacerile din Reşiţa. Lipsă de piaţă sau de încredere?

Reşiţa (şi Caraş-Severinul) n-a profitat mai deloc de populaţia germană care a locuit sau mai locuieşte încă în acest spaţiu geografic, decât cultural. La aceasta se reduc relaţiile cu etnicii germani. În schimb Timişoara a fost „invadată” de investitori germani. Se ştie că investitorii germani nu dau mită. Ei nu vin şi nu stau acolo unde cadrul concurenţial se bazează pe „prietenii”. Nu le place să facă anticameră la mai marii judeţului şi ai oraşului, pentru a le obţine „bunăvoinţa”. Nici să intre în nu ştiu ce organizaţii oculte pentru a beneficia de protecţia „fraţilor”. Este greu de înţeles, aşa-i? Doar pentru atâta lucru să ocolească investitorii aceste meleaguri de poveste?! Da, acestea sunt motive serioase pentru oameni serioşi, principiile nu se tranzacţionează.

Lipsa unui proiect serios de dezvoltare care să includă infrastructura rutieră, în principal, este un alt impediment major al investiţiilor. Suntem aşezaţi puţin în dos, oamenii preferă distanţe scurte către lumea civilizată, cât mai aproape de frontierele vestice. Dacă Reşiţa şi judeţul nostru ar avea reţele de drumuri care să satisfacă nevoile acestui secol, altfel s-ar prezenta situaţia investiţiilor. Reşiţa nu are centură, deşi ar putea cu eforturi comparabile destul de mici să o construiască, iar şoseaua spre Timişoara trece prin Bocşa, aproape 10 km de restricţii rutiere. Centura Reşiţei nici măcar nu este în fază de proiect. Multă apă trebuie să treacă pe Bârzava până se va construi o astfel de centură. Chiar lucruri simple, de pildă legătura dintre Centru şi Govândar – via Mociur – pare greu de realizat. Am scăpat chiar şi de celebrul tramvai reşiţean, care mai mult ne încurca. Timişoara şi-a reabilitat întreaga cale de rulare a tramvaiului, pe bani europeni. Noi decât să investim într-o formulă ieftină şi „verde”, mai bine desfiinţăm acest mijloc de transport. Aveam nevoie de aproximativ 10 milioane euro, care puteau fi atraşi de la Uniunea Europeană, ca să refacem calea de rulare a tramvaiului şi chiar să-i schimbăm traseul acolo unde ar fi fost necesar.

Gradul de îndatorare al Reşiţei şi al judeţului Caraş-Severin este destul de mare, în raport cu ce s-a investit şi cât mai trebuie investit. Creditele, în principal, trebuiau angajate pentru contribuţia la proiecte europene. Numai aşa raportul investiţiilor era cât de cât corect, din punct de vedere al resurselor, bugetul Reşiţei şi al judeţului este destul de subţire. Astfel vom fi în cerc vicios: nu vom primi bani europeni pentru că participarea noastră va fi un efort prea mare, indiferent de procentul pe care trebuie să-l acoperim din fonduri proprii. Am ajuns în situaţia în care „ne mândrim” că o instituţie de stat „este cel mai mare investitor” şi are „cei mai mulţi angajaţi”. Trist. Această mândrie declarativă este o mega-aberaţie de inteligenţă.

În fine, poate că vă puneţi întrebarea cum putem rezista într-o lume atât de sumbră şi neprietenoasă. Simplu, ne bazăm pe consum. Locurile de muncă care nu se regăsesc aici sunt suplinite de cele din Austria, Italia şi Germania. Apoi banii se întorc în visteria bugetelor locale şi naţionale, la dispoziţia baronilor şi a politicienilor noştri. Ei doar trebuie să aibă imaginaţie, atâta tot. Am devenit un judeţ dominat de pensionari şi de emigranţi, în ce priveşte contribuţia la resursele bugetului . Mai primim şi de la mitici (sic!), că mereu suntem în cărţi, sau poate de mila noastră. Aşa poţi să controlezi tot ce mişcă în acest judeţ codaş.

Speranţele unei schimbări, care să vină de la noi, sunt aproape inexistente. Ritmul de dezvoltare nu poate să acopere „timpul de adormire” decât printr-o infuzie consistentă de capital. Una dintre şanse este ca regionalizarea să ne aducă administrativ în Banatul istoric. Dacă se va reface Banatul pe vechea graniţă, nu pe năzuinţele baronilor locali, vom redeveni ce-am fost şi chiar mai mult decât atât. Altfel potenţii vor conserva deprinderile orientale ca să nu scape ciolanul din mână. În condiţiile refacerii Banatului istoric, aceştia au şanse mici să conducă întregul Banat. Dar prin aducerea altor judeţe la masa plină de bucate, pot ajunge iar în frunte ca animăluţul acela care moare foarte greu, din proverbul românesc. Iar dacă vor fi în frunte, nimic nu-i va putea clinti şi se va alege praful de întregul Banat. (Asemănarea cu realitatea este pur întâmplătoare.)

Vlada Vişatovici