Paradoxul condamnării infractorilor la români

După mai bine de un cincinal s-a finalizat dosarul transferurilor din fotbalul românesc. Sentinţele definitive, care prevăd mulţi ani de închisoare cu executare sunt un prim semnal de o asemenea forţă pentru hoţii cu gulere albe din România. Cine ar fi crezut că infractorii vor fi atât de aspru pedepsiţi, având în vedere comportamentul unora dintre ei?

Să-l luăm de pildă pe Giovani, văr cu Gigi. Element de măsură pentru infatuarea prostului ajuns bogat. Nema cultură, nema educaţie. Atuurile sale, tupeul, înjurăturile şi scuipaţi aruncaţi în faţa moderatorilor tv. Unde mai pui tonul băşcălios-nesimţit când, rămas fără argumente îl jignea pe cel mai sărac decât el. Numărul banilor, singurul criteriu al accederii pe o scară socială construită din furt. Apoi, viluţa, limuzina, fineţurile cărora nu prea le nimereşte numele. Că l-am pomenit pe văruţul Gigi, nu înţeleg valul de cereri pentru a adera la o mişcare „free Gigi”. Un tip mai deştept ca mine mi-a spus că free în jargon înseamnă iarbă. Cică a făcut mult bine, Gigi. Da dragilor. Lăsaţi-mă să fur ceva milioane de euro şi-apoi, în milostivenia mea faţă de sărăntoci şi credinţa dar mai ales vanitatea mă vor lăsa să arunc două, trei sute de mii celor bătuţi de soartă spre înduioşarea proştilor care se chinuie cu o nenorocită de slujbă, fie ea la stat sau la patron.

Revenind la dosarul transferurilor sunt de părere că cel mai rău a picat Gică Popescu. Băiat cuminte, manierat, sportiv desăvârşit, cred că vanitatea şi lăcomia l-au cam ciupit de caracter şi l-au determinat să intre în combinaţii cu fraţii Becali. Acum, plăteşte. Nu cred în teoria conform căreia a fost condamnat pentru a nu putea candida la şefia FRF. Completele de judecată au aplicat legea şi atât. Că ne pare rău de unul sau de altul este o chestiune subiectivă care constat, aşa cum aminteam mai sus de „free Gigi”, că face parte dintr-un (alt) paradox al societăţii româneşti. Cât timp parvenitul postdecembrist îţi scuipă coji de seminţe în cap ţipi din toţi bojocii, călcate-ar DNA-ul, la puşcărie cu tine! Dacă minunea se întâmplă şi individul ajunge după gratii, brusc, oripilatului i se face milă. Că pedeapsa e prea mare. Că n-a fost ăla chiar aşa de rău. Ba chiar a mai şi ajutat pe unul sau pe altul. Şi ce bine i-o zicea lui cutărică! E sau nu un paradox?

Dan Popoviciu