Inversarea unor valori

Hai la moşu cu proverbe!
Dai un leu, dar ştii că fierbe.
Cântec, Mihai Vintilă

Proverbelor li se atribuie din principiu valoare de axiomă, de adevăr incontestabil şi sunt folosite astfel în sprijinul multor argumente şi justificări. Completate adeseori de apelul la „înţelepciunea populară”, cu un subînţeles „fără drept de apel”, ca la o instanţă supremă. Putem observa că aşa este într-o majoritate a cazurilor, dar că o seamă de excepţii îndeamnă la o îndeobşte prudenţă faţă de considerarea lor drept literă de lege. Discernământul să nu te părăsească nicicând, cu alte cuvinte (ne gândim la zicători cu hoţul neprins, ori frăţia cu dracul la trecerea punţii, capul plecat şi alte câteva).

De astă dată ne gândim la proverbe ori zicători care de asemenea nu au un mesaj peremptoriu, dar el depinde de cel/ cei la care se raportează, de parteneri sau interlocutori. Nu vă gândiţi la „cine se aseamănă se adună” sau „spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”, căci nu de tovărăşii vrem să vorbim.

Natura comunicării umane îşi găseşte o semnificativă redare în germană; să observăm în treacăt că în cultura germană graniţa dintre aforistica folclorică şi cea cultă este difuză, fie şi datorită faptului că ea este apreciată şi cultivată relativ intens, ajungând frecvent şi pe faţadele locuinţelor ori pereţii altor amenajări publice. Camaraderia fiind unul din reperele conştiinţei colective, provenită poate încă de la ghildele studenţeşti medievale, întâlnim zicătoarea (das Sprichwort) „Suferinţa/ necazul împărtăşit/ ă e jumătate de suferinţă/ necaz. Bucuria împărtăşită e dublă bucurie.” (Geteiltes Leid – halbes Leid. Geteilte Freude – doppelte Freude). Autorul – care şi dacă va fi fost – s-a pierdut în timp. O împărtăşire sau comunicare normală, am putea zice, aşa şi trebuie să se întâmple. E nevoie doar (!) de empatie şi bună credinţă; reciprocă, de bună seamă. Ei, şi tocmai aici putem avea surpriza să ne poticnim, căci acestea se întâmplă uneori să lipsească, ba chiar să apară opusurile lor. Reaua credinţă şi reaua voinţă.

Nu de puţine ori am întâlnit, cei mai mulţi dintre noi, interlocutori sau parteneri cărora împărtăşirea unor bucurii sau necazuri le declanşează atitudini, reacţii contrare celor la care eventual ne-am fi aşteptat. Adică satisfacţia faţă de necazul celuilalt, măcar ca „uşurare, bine că nu mi s-a întâmplat mie”, respectiv disconfort psihologic faţă de bucuria celuilalt, generat măcar de invidie, „uite-al naibii, mie de ce nu mi se-ntâmplă?!” Iar când cei mai determinaţi dintre aceştia o şi arată ori chiar îşi declară sentimentele negative, proverbul nemţesc de mai sus trebuie reformulat, de fapt inversat. Ce să spunem atunci despre necazul împărtăşit care astfel se amplifică sau de bucuria care se înjumătăţeşte în urma unei asemenea comunicări, adică invers de cum indică proverbul?! Mai bine că nu există la noi asemenea zicere… Folclorul nostru recent consemnează totuşi în acest context una sau două variante de menire, mai în glumă, mai în serios asupra caprei vecinului ori a vecinului însuşi. De ce tocmai capra? Putem cerceta porunca respectivă din „Cele zece…”, spre a găsi o referinţă, adaptată însă la „sărăcia” proverbială… Boul, casa, ogorul… celuilalt sunt semne de bunăstare, pe când „capra e vaca săracului”. Şi se găseşte chiar câte un ipochimen care, dacă n-ai necazuri, te ajută să ai. Ca să nu rămână zicala fără aplicaţie, iar el fără satisfacţie.

Iată aşadar încă o formă de inversare a valorilor, pe lângă multe altele ce caracterizează şi macină societatea noastră, cel puţin de nişte decenii încoace.

Poate că şi negaţionismul generalizat este un efect al inversării valorilor. În dialogurile de pe la noi, atâtea câte pot fi numite astfel, particula adverbială nu şi derivate ale ei intervine mult mai frecvent decât ar fi nevoie, fapt semnificativ inclusiv în privinţa psihologiei şi tonusului participanţilor şi contribuie la menţinerea unui nivel scăzut al stării de spirit generale. Ambiţia de a avea permanent dreptate şi de a se impune în faţa anturajului îi face pe mulţi participanţi să intervină cu „nu!”, întrerupând adesea pe vorbitor, şi să repete chiar acelaşi lucru, cu alte cuvinte. „Dialogul” degenerează apoi în ciorovăială şi în alte variante ale acesteia, iar modelul taclalelor cu tâlc din „poiana lui Iocan” rămâne departe în urmă. Cui să mai împărtăşeşti aşadar un necaz, o bucurie? Şi mai ales, cum să comunici, să schimbi idei, nemaivorbind de trăiri ori sentimente? Moneda curentă rămân vedetele de show-biz, politice (cât mai sus puse şi centrale), bârfele şi platitudinile. Pusul frânei şi defetismul îşi fac loc cu uşurinţă, iar conştiinţa publică şi atitudinea cetăţenească se subţiază până la a deveni neglijabile. Drum liber celor certaţi cu bunul mers al societăţii, cu binele public, cu „interesul general”, dedicaţi exclusiv folosului personal şi de „grup organizat infracţional”, oportunismului de toate formele.

Revenind la cultura şi civilizaţia germană, încă în urmă cu două secole J.W. Goethe spunea „mie îmi merge bine când celor din jurul meu le merge bine”. Putem să căutăm pe la noi aşa ceva şi cu lămpaşul lui Diogene, la lumina soarelui ori a lunii – slabă nădejde (ne amintim că ziua-n amiaza mare el proclama „caut un om”). Dar să-l citim pe N. Machiavelli, tendenţios şi fals interpretat la noi, care desfăşoară cu alte secole înainte o întreagă filozofie a politicii reale în folosul cetăţenilor (am mai discutat despre Principele şi limitele „compromisului” moral în politică – v. art. Compromisul moral, pro şi contra, în Prisma nr. 1/ dec. 2003 – ian. 2004 şi vol. Gândul în cetate, 2005). Iar cum considerăm bucuria şi necazul şi cum le tratăm ţine şi de care jumătate a paharului suntem tentaţi să ţinem seama în primul rând; şi de cum ne raportăm la ele.

Se fac în ultima vreme diverse statistici despre care popoare se consideră fericite şi care nu, respectiv de cât de împăcaţi sunt oamenii cu modul lor de viaţă şi de condiţiile aferente. Citând din memorie, cele mai mulţumite naţiuni sunt diverşi anglo-saxoni, incluzând elveţieni, nordici şi nord-americani, noi suntem pe la mijlocul popoarelor luate în calcul (cam 120 la număr), alături de alţi sud-est-europeni, iar cele mai nefericite sunt popoare aflate în conflicte armate din Orientul apropiat şi Asia centrală; poate şi Ucraina.

Starea de motivare psihologică are cu siguranţă rolul ei în toată această chestiune şi desigur are importanţă şi „rolul decisiv al individului”, al fiecăruia dintre noi. În mentalitatea generală, dar şi în atitudinile de fiecare zi, „24 din 24”.

R. mai 2015.

Anton Georgescu