Catastrofa în memoria publică

S-a făcut mult caz cu privire la recenta Lege nr. 217/ 2015, de incriminare a actelor (adică fapte + vorbe) de promovare a ideologiilor criminale provenite din secolul trecut, n.b. – mai ales a celor fasciste, naziste, în cazul nostru legionare. Pentru a tempera ironia inclusă de mai sus, trebuie adăugat că un cunoscător al legii, fără a fi jurist, s-a declarat uimit de apariţia în librărie a unei cărţulii despre “Tovarăşa”, care n-ar respecta legea în discuţie, fiind ea condamnată pentru genocid. O fi. Apropo, fiindcă veni vorba, reluăm semnalul privind necesitatea refacerii procesului cuplului Ceauşescu, ca o reparaţie adusă spiritului de dreptate şi prestigiului Justiţiei României (am mai semnalat-o în articolul Raţiunea nostalgiei, vol. Alte gânduri, 2009).

S-a făcut mult caz, spuneam, despre Lege şi totuşi nu prea mult. E bine că în tot noianul de reacţii am citit şi proteste privind neincluderea de către legiuitor a unor prevederi de condamnare explicită a comunismului. El a fost condamnat declarativ oficial, prin discursul Preşedintelui României din 18 dec. 2006 în Parlament, care în paragrafele finale prevede o serie de măsuri concrete, pe care ar fi urmat să le ia Legislativul şi Executivul. Au rămas în suspensie, fiind înlocuite cu acuzaţii pe toate vocile (publice) la adresa Preşedintelui, că “n-a luat măsuri”, că declaraţia a fost “formală”. Indiferent că simpatic sau nu, unora sau altora, “măsurile” nu erau atribuţiile lui T. Băsescu, iar cele care totuşi s-au încercat, s-au înecat în tergiversări şi rea voinţă politică în toată perioada următoare. Un exemplu este proiectul Legii lustraţiei (reflectarea Punctului 8 de la Timişoara), amânată 2 decenii şi votată în sfârşit în Parlament, între 2006 – 2010. Întocmită şi amendată cu imperfecţiuni şi lacune (intenţionate? – de exemplu, lipseşte cap. 7 Sancţiuni), a fost respinsă la CC în vara 2010.

Înainte de a discuta comparaţia dintre nenorocirile veacului de-abia încheiat, să menţionăm că grosului populaţiei conştiente (!) de la noi îi era necunoscută dimensiunea holocaustului din România anilor 1940 – 44. Ne amăgeam cu limitarea lui la cel mult câteva mii de victime, în special dintre evreii din Bucureşti şi câteva oraşe din Moldova, incluzând deportările din Transnistria. După deschiderea şi cercetarea unor documente din cunoscutul “milion de dosare” transferate din arhivele secrete în timpul preşedinţiei lui Traian Băsescu, au apărut primele articole cutremurătoare în presă şi am fost nevoiţi să constatăm că holocaustul (sau Shoah, cum spun evreii) din România anilor de război depăşeşte 200.000 (două sute de mii!) de victime, majoritatea în nordul Moldovei, dar şi din alte zone, incluzând şi aproape 20.000 de ne-evrei, majoritatea ţigani. Nu dorim să reluăm aici discuţia, adăugând doar că sensibilitatea noastră faţă de dimensiunea greu de imaginat a catastrofei umanitare era întrucâtva pregătită de lectura cărţii lui Paul Goma Săptămâna roşie, 2004 (v. în special studiul M. Stănescu, pg. 316). Nu comentăm acum nici stilul polemic, adesea ultra-patetic al cunoscutului disident anticomunist.

Discuţia privind comparaţia între cele două laturi ale acelei catastrofe a umanităţii, precum şi oportunitatea ei durează de peste două decenii, la noi cel puţin – imediat după Revoluţie. Ea s-a purtat cu inerente oscilaţii, date şi de informaţiile publice iniţiale precare, dar şi de anumite parti-pris-uri, după aderenţa unora sau altora la subiecte, de ataşamentul istoric ori chiar participarea ori implicarea în evenimente. Pe măsura dezvăluirilor, ele se nuanţează şi se apropie de realitatea istorică. Autorii consacraţi au intrat relativ târziu în scenă, iar până atunci controversele publice au avut parte nu de puţine exagerări, devieri, inflamări. Toate dăunând aflării adevărului, dar şi memoriei de neşters a atâtor şi atâtor dispăruţi într-un neant infernal.

Cercetătorii şi-au prezentat unele concluzii şi date importante inclusiv în presă (v. de ex. revista 22, Evenimentul zilei), pentru situaţia din România. Relativ la paralela dintre cele două sisteme ideologice criminale la scara istoriei se continuă o controversă la nivel internaţional. O voce de notorietate recunoscută este, printre altele, aceea a lui Alain Besançon, profesor al unor numeroase instituţii academice europene şi americane, inclusiv ruseşti şi sovietice. În 1998 a publicat în Franţa Le Malheur du siècle, tradusă apoi în româneşte, Nenorocirea secolului, 1999, în care, cu un efort de obiectivare considerabil, trasează reperele şi liniile principale pentru comparaţia de care vorbim, cu asemănările şi deosebirile esenţiale. O întrebare care persistă se referă la motivele pentru care opinia publică, dar mai ales lumea politică şi cea academică tratează cu măsuri diferite cele două totalitarisme, accentuându-l pe cel brun şi estompând memoria negativă a celui roşu. Atât în Occident, cât şi la noi, bunăoară în România. Autorul ne oferă o analiză în paralel, densă, concentrată în doar 150 de pagini, abordând Distrugerea fizică şi morală, Distrugerea politicului (capitolele I – III), IV. Teologie, V. Memoria. Nu reluăm aici nici comparaţiile între numărul de morţi puşi în contul celor două sisteme criminale, nici duratele acestora în istoria secolului XX (12 ani, respectiv 50 – 75 ani), nici alte particularităţi, comune sau diferite. O face cu deosebită acribie şi pert

inenţă autorul şi o fac mulţi alţii, inclusiv scriitori, în creaţiile lor literare. Diferenţele de percepţie ne interesează acum.

“Etica nazistă se manifesta ca o negare a tradiţiei etice a întregii omeniri. (…) Într-adevăr, genul de naturalism pe care-l propune, supraomul, subomul, voinţa de putere, nihilismul, iraţionalismul o fac să alunece spre tărâmul esteticii. (…) Ca morală, ea nu poate produce replici serioase în istorie. Perversitatea sa devine astfel evidentă; ea nu e universalizabilă: aceste două slăbiciuni o opun moralei comuniste.// Aşa se explică de ce morala nazistă a fost mai puţin contagioasă decât morala comunistă şi de ce distrugerea morală a fost mai limitată.” (pg. 46) “Naţionalismul, care este o pasiune naturală, deosebit de exacerbată de două secole încoace, a furnizat formaţiunilor artificiale ale regimului nazist, ca de altminteri şi regimului comunist, energia şi carburantul.” (pg. 47) Aceasta ar fi o primă cauză, la care ne încumetăm să schiţăm încă un argument, legat de rolul psihologiei sociale în asemenea fenomene.

Focalizarea ideologiei criminale pe un singur popor (în special şi în primă instanţă) a făcut nazismul mai simplu de incriminat ulterior, mai clar identificabilă moral şi public. De partea cealaltă, “ura de clasă” comunistă are adresabilitate difuză, asupra mai multor categorii sociale, de pretutindeni. În plus persistenţa mai mare a memoriei Shoah are şi motivaţia obiectivului clar: evreii rămân evrei în veci, pe când “duşmanii poporului” ai comuniştilor îşi schimbă pielea, în permanenţă am spune; dar poate greşim. Locul “burghezo-moşierimii” şi al “chiaburilor care sug sângele poporului” a fost luat de îmbogăţiţii postrevoluţionari, urmaşi ai nomenclaturii şi Securităţii fostelor regimuri dictatoriale ale “lagărului socialist”. Ei au exterminat din capul locului fostele elite şi “exploatatorii”, iar acum îi avem pe ei, drept elite şi exploatatori. Evreii se simt vizaţi de orice posibil reviriment, pe când aceştia habar n-au şi pot proclama orice, că are cine să-i asculte. Nici un reviriment nu le dă frisoane, ba chiar ei îl provoacă, pe un meridian sau altul. Ba şepci şi broşuri maoiste, ba tricouri cu Che G., care au şi mai multă pătrundere “în mase” şi beneficiază de susţinerea diferitor grupuri sociale pretins defavorizate, de minorităţi (?) sexuale, ecologişti pârâţi şi alţi oengişti monomaniaci de faţadă, pe lângă “tineri furioşi”, cu suportul declarat al variilor forme “de stânga”. Cum să se-apuce aceştia, la noi, să condamne, să incrimineze, să facă Procesul comunismului şi să legifereze ca atare?! Comunismul a fost scos în afara legii o săptămână, după Revoluţie, o fi fost de-ajuns, nu? S-ar complica inutil şi păgubos, din punctul lor de vedere. Ce morală şi alte alea…? Care!? Invocă diverse motive pentru abandonarea subiectului, ca “drepturile” omului, că au trecut 2 – 3 decenii şi ar fi deja vetust, depăşit. Din nou, o comparaţie cu evreii, care încă dibuie nonagenari foşti gardieni SS-işti după 6 decenii, este generatoare de pesimism social.

Printre scriitorii la care ne gândeam la începutul textului, o înfăţişare a ambelor afecţiuni maligne ale umanităţii o face ucraineanul Vasili Grossman. Articolul lui Infernul de la Treblinka a fost rapid tradus şi a circulat în timpul procesului de la Nürnberg printre cei prezenţi acolo (v. vol. Drumul, 1934 – 1960). A fost bine apreciat în URSS, până când proza lui a început redarea aspectelor stalinismului şi ale Gulag-ului: Viaţă şi destin, 1960, Panta rhei, 1963. După care a intrat în umbra rezervată indezirabililor social-politici, alături de Soljeniţîn, Şalamov, V. Bukovski, Pasternak… Obiectivitatea şi realismul propriu-zis – nu “socialist” – nu se încadrau în criteriile estetice impuse de regim.

Romanul Viaţă şi destin împleteşte destinele multor personaje într-un tablou amplu, într-o manieră care aminteşte de marii clasici ruşi, de la care se revendică şi stilistic şi conceptual. Desfăşurat pe 900 de pagini, având drept fundal şi axă polară marea bătălie de la Stalingrad din toamna 1942, el panoramează varii straturi sociale, lumea războiului şi lumea păcii, în care “viaţa merge înainte”, dramele din teritoriile ocupate de nazişti şi cele din restul ţării, marcat de pumnul de fier al unui “tătuc” absolut. Însoţim personajele cu gândurile, trăirile, întâmplările lor omeneşti şi la răstimpuri ne luăm seama, ne oprim să realizăm că omeneşte nu se poate trece prin aşa ceva, nu e adevărat, nu putem face parte din aceeaşi lume. Toate rămân suspendate şi nu există soluţii, nici în timp şi nici în spaţiu. O scrisoare a mamei, scrisă zile-ntregi, în care ea conştientizează treptat că-şi va revedea fiul doar de pe lumea cealaltă, pe măsură ce trenurile naziste cu arestaţii din Ucraina ocupată se înmulţesc, deschide abisul abordat în roman. Se întrevede că modelul personajului este chiar mama autorului. Ea rezonează virtual cu gândurile şi simţirile unui copil în drum spre Treblinka, sugerând conştientizarea şi maturizarea lui accelerată – el începe să-şi ocrotească bunicul, într-o inversare de roluri dramatică – în faţa perspectivei morţii bănuite (în Drumul). Seninătatea lor sângerândă, fatalismul de ultimă instanţă sunt ale unor cugete luptătoare, aflate în ascensiune spirituală.

De partea cealaltă, uriaşul efort de război, psihologic şi de conştiinţă, în situaţiile extreme de la Stalingrad, este însoţit permanent de urmăritorii NKVD-ului, de figura implacabilă a lui “Papaşa”, de teroarea şi de arbitrariul unor arestări sau lichidări subterane, contrapuse morţii cotidiene în luptă cu duşmanul. Oameni cu destine prinse ca într-un cleşte între două forţe malefice ca de Apocalipsă. Fără ieşire. Dar… “viaţa merge înainte” şi eroismul unui mare popor este înhămat din nou la căruţa istoriei. Oamenii obişnuiţi care au respins în luptă inamicul Patriei se aşază, într-un scurt episod de final, la cozile socialismului. Am ajuns în 1960.

Fără a face în mod explicit paralele, românul Norman Manea realizează de asemenea o ilustrare obiectivă a maleficienţei celor două sisteme, în scrieri memorabile. Ele, sistemele, şi-au pus desigur amprenta de neşters şi pe viaţa autorului şi a familiei sale, care a dat din nefericire jertfa de victime, în convulsiile din preajma şi din timpul războiului, în spaţiul românesc de astă dată. Ne referim bunăoară la romanul Întoarcerea huliganului, la amplul dialog Cuvinte din exil, dar de fapt la mare parte din opera scriitorului.

Coborând din nou în lumea noastră, la reglementările legale completate recent de o lege care sancţionează abuzurile naţionaliste, xenofobe, nu putem să nu remarcăm încă o deosebire dintre prismele de observare la noi a celor două extreme. Legionarii şi guvernanţii antonescieni au fost sancţionaţi drastic de istorie şi juridic, au suferit condamnări nenumărate şi au ispăşit toate pedepsele, ba chiar uneori mai mult de atât, sub mai multe regimuri. Pe lângă acestea, sancţiunile aplicate câtorva corifei ai totalitarismului roşu sunt de-a dreptul ridicole şi în orice caz invers proporţionale cu daunele istorice aduse ţării şi poporului de unii şi de ceilalţi. Lotul CPEx, câţiva mari torţionari recent, alte câteva condamnări postrevoluţionare nu pot constitui decât cel mult repere simbolice, cu atât mai mult cu cât nici o lustraţie, care n-ar fi comportat de fapt sancţiuni, ci doar îndepărtarea lor de la pârghiile puterii, nu şi-a făcut rolul de limpezire socială.

Diferenţele de percepţie discutate în prima parte sunt astăzi mai ales politice; iar extinderea lor în mediul social se raportează în special la mentalitatea colectivă, modul de gândire a omului obişnuit.

“Fireşte, gradul de distrugere este proporţional cu durata regimului totalitar. Germania a fost “ocupată” de totalitarism o jumătate de generaţie; Rusia, două generaţii şi jumătate (iar autoritarismul, şi anomia care e legată de el, continuă); România, o generaţie şi jumătate. Caa regulă empirică, afirm că acolo unde “ocuparea” totalitară a societăţii a durat mai mult decât durata unei schimbări de generaţie (treizeci de ani), distrugerea totalitară a tradiţiilor informale, acelea în care se adăpostesc şi prin care se exprimă mentalităţile colective ale unei societăţi, a devenit (practic) ireversibilă.”, scrie H.R. Patapievici în Spiritul şi legea, vol. Partea nevăzută decide totul (pg. 217 – coincidenţă cu nr. Legii). Cu observaţia că durata unei generaţii depinde de nivelul societăţii şi de epoca istorică. Pe atunci, în Europa de est ea ar fi de 20 – 25 de ani, iar mai de mult era şi mai mică.

Desigur, legea trebuie să aibă şi un caracter preventiv şi educativ, iar în condiţii de separare democratică a puterilor în stat, ea este ţinută să păstreze dreaptă cumpănire faţă de toate eventualele devieri de la spiritul ei. Raporturile dintre spiritul şi litera legii sunt amplu şi doct analizate în câteva eseuri ale cunoscutului autor, precum cel din care am citat, dar ele aparţin unei alte discuţii.

Reşiţa, sept. 2015.
Anton Georgescu

Referinţe

• Paul Goma, Săptămâna roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, Ed. Vremea XXI, Bucureşti 2004.
• *** Revista 22, nr. 3/ ian. 2012 (articolele Marcel Iancu) şi nr. 50/ dec. 2013 (editorial Andrei Cornea).
• Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea “Şoah”-ului, Ed. Humanitas, Bucureşti 2015.
• Vasili Grossman, Viaţă şi destin, Ed. Polirom, Iaşi 2010.
• Vasili Grossman, Drumul, Ed. Polirom, Iaşi 2012.
• Norman Manea, Întoarcerea huliganului, Ed. Polirom, Iaşi 2011.
• Norman Manea, Hannes Stein, Cuvinte din exil, Ed. Polirom, Iaşi 2011.
• Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Ed. Humanitas, Bucureşti 2015.