Prisma » Economic » Funicularul de calcar

Funicularul de calcar

Furnicularul de calcar din Resita

În sectorul siderurgic al Uzinelor Reşiţene în anul 1960 a început etapa de modernizare tehnologică a elaborării fontei primare în cuptoarele înalte numite Furnale. Acest progres tehnic a necesitat realizarea unor investiţii complexe dintre care cele mai importante au fost: reconstrucţia furnalelor şi mărirea capacităţii lor la 700 mc; construcţia fabricii de aglomerare a minereurilor de fier; construcţia funicularului pentru transportarea pietrei de calcar din cariera Valea Domanului spre secţia de aglomerare.

Funicularul de calcar stabilea legătura directă dintre Valea Domanului şi Valea Ţărovei acolo unde s-a înălţat secţia de aglomerare; astfel s-a putut renunţa la transportul anevoios al calcarului pe calea ferată. Piatra de calcar era o componentă importantă a materiei prime care stătea la baza elaborării fontei în furnale. Minereul de fier aglomerat, compactat sub forma de bulgări era transportat cu un alt funicular de pe Valea Ţărovei spre gura furnalelor peste Dealul Crucii. Compactarea minereului de fier se realiza în jurul pietrelor de calcar.

Traiectoria funicularului de calcar măsura 7 km şi avea forma unei linii frânte, ceea ce constituia o noutate tehnică în transportul pe cablu din ţara noastră pentru anul 1963 când acesta a fost pus în funcţiune.

Funicularul de calcar a fost proiectat de către Institutul de proiectări IPROMET – Bucureşti. Proiectanţii au fost confruntaţi cu mai multe provocări tehnice importante precum traiectoria neliniară dar şi problema asigurării parcurgerii în condiţii de siguranţă maximă a distanţei de 500 m care reprezintă deschiderea dintre Dialul Golului şi Dealul Crucii. Între cele două dealuri există o zonă locuită animată străbătută de şosele şi căi ferate. Pentru protejarea acestui spaţiu urban a fost gândit podul metalic pe care urmau să ruleze vagoneţii (corfele) încărcaţi cu piatra de calcar (1,5 tone fiecare), în condiţii de siguranţă maximă, astfel ca viaţa în perimetrul dintre dealuri să se desfăşoare nestingherită. Podul este o structură metalică complexă având drept corp central un cheson sudat cu secţiunea 3x3m lung de 500 de metri. Acesta este sprijinit pe 6 perechi de stâlpi metalici articulaţi fixaţi pe masive fundaţii din beton armat; înălţimea maximă a podului este de 25 m.

Corfele erau cuplate de cablul tractor al funicularului (diametru 27 mm) iar acesta era pus în mişcare de către un mecanism antrenat de un motor electric de 105 kw. Roţile corfelor de-a lungul traiectoriei de 7+7 km se deplasau pe un cablu fix cu diametrul de 40 mm care îndeplinea rolul de cale de rulare; doar pe parcursul celor 500+500 m care reprezentau lungimea podului rularea se realiza pe o şină rigidă care asigura deplasarea fără riscul apariţiei de şocuri sau vibraţii care să producă eventuale accidente. Pentru evitarea oricăror evenimente care puteau fi cauzate de căderea unor pietre din corfe sau de desprinderea unor componente mecanice a fost prevăzut un sistem de protecţie constituit din plase metalice de diferite densităţi şi rezistenţe mecanice.

Producţia de fontă a secţiei Furnale dar şi cea a Oţelăriei Siemens Martin care de asemeni utiliza calcarul în elaborarea oţelului impuneau un necesar de piatra de calcar de 1300 tone pe zi. Această producţie trebuia transportată zilnic cu ajutorul Funicularului pentru asigurarea “focului continuu” în secţiile de bază ale Combinatului.

Întreţinerea şi repararea acestui sistem de transport necesita resurse majore din punct de vedere material şi uman pentru ca ritmul de aprovizionare al sectoarelor de pe Valea Ţărovei să nu fie dereglat dar mai ales pentru ca activităţile urbane din perimetru podului funicularului de calcar să nu fie perturbate. Aceste deziderate au fost asigurate cu sfinţenie până în anul 1998 când a început o nouă etapă în evoluţia tehnologiei de elaborare a oţelului. Este vorba despre renunţarea la procedeul Siemens Martin bazat în proporţie de 60% pe utilizarea fontei din furnal pentru obţinerea oţelului şi trecerea spre folosirea cuptorului electric care utilizează drept materie primă doar fierul vechi. În aceste condiţii nu a mai fost nevoie de producţia furnalelor şi implicit nici de producţia carierei de piatră de calcar din Valea Domanului. Aceasta regândire tehnologică a condus la stoparea funcţionării funicularului de calcar şi la intrarea în repaus a Podului metalic din centrul Reşiţei.

Prezenţa podului metalic în peisajul centrului civic al municipiului generează discuţii, temeri şi ridică semne de întrebare care trebuie clarificate.

Acest obiectiv aparent banal pentru unii agresiv pentru alţii trebuie interpretat într-o manieră complexă – urbanistică, tehnică, istorică, filozofică.

Există în oraş un grup de cetăţeni care apreciază că podul ar trebui să dispară din peisajul urban deoarece nu mai are valoarea de întrebuinţare iniţială.

Pe aceştia aş îndrăzni să-i asemăn cu membrii asociaţiei pariziene care militează de peste un secol pentru demolarea Turnului Eiffel.

Se pot distinge şi vocile celor care ar dori ca Podul funicularului să primească o altă destinaţie; ei se gândesc la valorificarea lui turistică, adică la transformarea lui într-o sursă de agrement – traseu de promenadă sau cale de rulare pentru un funicular de persoane care să parcurgă în gondole cei 500 m şi eventual în continuare să acceadă pe platforma Golului după modelul Deva, Braşov, Piatra-Neamţ, Graz. Ideea este ispititoare dar pentru analizarea ei trebuie ţinut seama de realităţile locului. Podul funicularului nu a fost revizuit sau reparat de peste 17 ani timp în care s-a degradat în principal sub efectul factorilor de mediu; readucerea lui la parametrii care să permită transportul de persoane deasupra unei zone urbane ar necesita sume uriaşe pentru restaurare, autorizare şi întreţinere. Aceste sume nu vor putea fi recuperate din activităţi turistice, Reşiţa neavând vocaţie turistică şi în plus oraşul nostru a fost eliminat din poziţia de avanpost al turismului montan datorită modernizării şoselei care leagă Văliugul de Slatina Timiş. Trebuie să gândim la modul realist destinul podului şi să încercăm să impunem o a treia opţiune care ar însemna salvarea obiectivului, reabilitarea lui estetică şi sub aspectul siguranţei trecătorilor şi transformarea lui în simbol al istoriei industriale a Reşiţei.

Această variantă trebuie analizată în contextul actual în care fostele instalaţii industriale au început să fie demolate treptat. Valoarea simbolică a podului au remarcat-o specialiştii de la TVR Timişoara care au inclus această construcţie în genericul postului regional alături de Opera din Timişoara, Primăria din Arad şi Cetatea Devei.

Podul funicularului trebuie apreciat şi sub aspectul efortului tehnic depus pentru înălţarea lui cu 53 de ani în urmă; atunci au fost conjugate munca şi priceperea specialiştilor din toate ramurile industriale reprezentative ale oraşului pentru realizarea unei construcţii care azi ocupă un loc de seamă în lucrarea intitulată “Patrimoniul preindustrial şi industrial al României” elaborat de către istoricul Dr. Volker Wollmann (editura Honterus – 2012).

Podul a fost realizat din profile laminate în uzinele reşiţene utilizându-se mărci de oţeluri elaborate de oţelăria Siemens Martin. Componentele podului au fost realizate la Întreprindere de construcţii metalice din Bocşa care a fost continuatoarea producţiei începute în secolul XIX în Secţia de poduri a uzinelor reşiţene. Îmbinarea elementelor componente şi înălţarea podului au fost posibile datorită abnegaţiei specialiştilor de la Întreprinderea de construcţii şi montaje metalurgice (ICMMR). Dincolo de semnificaţia materială palpabilă această construcţie trebuie interpretată şi din punct de vedere filozofic ca fiind o expresie a rolului hotărâtor, dominant pe care l-a îndeplinit activitatea industrială în evoluţia societăţii reşiţene. Prin anvergura sa podul uneşte două maluri ale Bârzavei, racordează cele două dealuri ale oraşului şi stabileşte legătura dintre Reşiţa Română şi Reşiţa Montană; am putea spune că tot el se constituie într-un arc simbolic situat deasupra celor două biserici tradiţionale ale românilor.

În mod deosebit trebuie remarcat rolul dominant al industriei asupra vieţii culturale a urbei. Astfel se poate interpreta poziţia protectoare a podului asupra celor două focare de cultură -Palatul Cultural construit la 1928 şi Casa de Cultură a Sindicatelor inaugurată în 1953.

Vorbind despre cele două edificii spirituale cred că este momentul pentru a sugera factorilor de răspundere să încerce a lua în considerare o eventuală ancorare a acestora de numele unor reşiţeni de seamă care s-au remarcat prin prestaţiile lor culturale şi sociale. Este vorba despre intelectualul G.A. Petculescu fiu al Reşiţei Române, întemeietorul teatrului român din Ardeal şi Banat şi Petru Barnau născut pe strada Castanilor, o personalitate complexa a Reşiţei muncitoreşti – lider sindical, activist cultural, fruntaş social democrat, participant activ la adunarea naţională de la 1 decembrie 1918, fost primar al oraşului şi fost deţinut politic.

Revenind la Podul metalic al funicularului de calcar merită precizat că el traversează şi două obiective care fac parte din patrimoniul istoriei industriale reşiţene: este vorba în primul rând despre canalul Eruga construit în anul 1770 pentru asigurarea furnalelor cu apă industrială; acesta porneşte din zona Stavila alimentându-se din Bârzava şi se varsă în Bârzava în apropierea podului sudat de pietoni din zona Cultural.

Cel de al doilea obiectiv poate fi considerat – calea ferată care trece pe lângă gara-muzeu – Reşiţa sud şi se îndreaptă spre zona industrială; aceasta în anul 1873 a fost o cale ferată cu ecartament îngust care stabilea legătura dintre cele două localităţi furnizoare de materii prime necesare elaborării fontei – mina Ocna de Fier şi mina de cărbune Secul.

Vorbind despre istoria industrială a oraşului este bine să ne amintim că în acest an la 3 iulie se vor împlinii 245 de ani de la pornirea furnalelor reşiţene. Nu se ştie în ce măsură actualii patroni ai Uzinelor de fier reşiţene vor acorda importanţă acestei aniversări, dar credem că Primăria Reşiţa ar putea marca acest eveniment spre satisfacţia foştilor lucrători industriali din oraş. Îndrăznim să sugerăm două iniţiative pe această linie: prima-preluarea podului metalic al funicularului de calcar de către administraţia locală care trebuie să-i informeze pe iubitorii de fier vechi că demolarea acestuia necesită cheltuieli mari în condiţiile date, care nu pot fi recuperate prin valorificarea deşeurilor rezultate; urmând ca podul să fie revizuit, să fie curăţat şi să fie înlăturate sursele unor eventuale accidentări. Protecţia anticorosivă a construcţiei metalice trebuie realizată într-o etapa viitoare, costul acesteia fiind foarte ridicat. Ar trebui meditat la o eventuală instalare a unui sistem de iluminat arhitectural al obiectivului care să-i evidenţieze măreţia.

Privitor la conectarea podului cu Dealul Golului, se impune încurajarea atitudinii ecologiste faţă de acest plămân verde a Centrului Civic, iar acesta şi platoul său să fie transformate doar în locuri de promenadă, de picnic sau de plajă, prin amenajarea unor căi de acces agreabile. Aceste trasee le-ar putea suplinii pe cele preconizate a fi construite pe direcţia Calea Timişorii – Calea Lupacului. Vegetaţia plămânului verde poate că ar merita a fi stingherită puţin prin amplasarea sub sigla UCMR a unei inscripţii simbolice – 1771 în maniera Deva, Râşnov, Braşov.

A doua sugestie se referă la amenajarea spaţiului de formă triunghiulară situat în faţa magazinului Universal. Conducerea Primăriei care a promis că va reglementa starea acelui perimetru ar putea-o face până în luna iulie prin realizarea unei zone verzi estetice ca să amintească reşiţenilor de vechiul Spitz Park care a funcţionat acolo până în anul 1950 când a început construcţia complexului comercial. La intrarea în acel parc a fost amplasată o cruce metalică turnată. Acelaşi lucru se poate face şi de această dată urmând ca pe soclul acesteia să fie aplicată o placă cu inscripţia: “REŞIŢA VA FI INDUSTRIALĂ SAU NU VA FI DELOC”.

L. STIR



Scrieti un comentariu