Prisma » Civica » Planorismul cărăşean între realitate şi amintire

Planorismul cărăşean între realitate şi amintire

Istorie planorism Caras

În România, istoricul planorismului datează din primul deceniu al secolului XX în localităţi ca: Braşov, Bucureşti, Sibiu, Timişoara, Cluj, Petroşani.

În Judeţul Caraş-Severin începuturile planorismului au loc la Reşiţa, mai exact la UDR (Uzinele din Reşiţa).

Amintim că zborul cu planorul sau zborul fără motor cum este cunoscut, reprezintă zborul planat şi zborul plutit în curenţi de aer ascendenţi. Planoarele sunt construite din materiale uşoare cum sunt: lemnul, placajul, pânza, aluminiul, materiale plastice etc.

În perioada de început, planoarele erau construite de înşişi cei care doreau să zboare cu ele, lucru care s-a petrecut şi la Reşiţa în decursul anilor.

Primele activităţi de planorism sunt marcate aici de anul 1932 când s-a înjghebat o secţie sportivă care cuprindea şi planorismul, secţie frecventată de un grup de tineri entuziaşti ai zborului. Cât de importantă a fost această activitate ne-o arată înaltul profesionism şi seriozitatea persoanelor implicate, precum şi rezultatele obţinute în numai câţiva ani.

În 1936, reşiţeanul Ion Georgevici, împreună cu Iosif Havel, venit de la Anina, au construit trei planoare faza I, cu care cei doi au executat scurte zboruri pe dealurile din împrejurimi. Cu aceste planoare au mai executat zboruri câţiva membrii ai Asociaţiei Sportive a UDR, după o perioadă scurtă de şcolarizare. Amintim faptul că Havel a construit şi la Anina un planor de concepţie proprie cu care a zburat pe valea râului Caraş pe locul numit Mănguliţa. Mai menţionăm că începutul construcţiei de planoare, precum şi activităţile de zbor, s-au desfăşurat independent de alte centre de zbor din ţară. Aproape toate planoarele faza I erau construite după o concepţie proprie. La fel şi unele planoare de performanţă.

În afară de Georgevici şi Havel enumerăm câţiva dintre pionierii zborului fără motor din judeţ: ing. Iosif Dinţ de la Secţia de Maşini electrice a UDR, care a fost primul cu ideea de a se începe o activitate de planorism în această a Banatului Montan, ing. Titus Dima director ad-tiv. Al UDR, mare sprijinitor al construcţiei de planoare, ing. Buescu, şeful Turnătoriei speciale din UDR, Ştefan Puşcaş zis Pişti baci, un priceput şef de echipă la secţia de Maşini electrice. În podul acestei secţii exista un atelier de tâmplărie în care s-a construit primul planor faza I sub conducerea lui Georgevici şi cu aportul lui Pişti baci.

Unul din cei mai importanţi sprijinitori ai activităţii de planorism a fost Adalbert Seuchenstein (Bela) care a participat la toate activităţile de construcţie şi de zbor. A fost un tâmplar de modele specialist, dat se pricepea la toate: mecanică, desen, şoferie etc. Era un factotum inimos. Au mai activat mulţi alţii dar s-au pierdut în anonimat.

Cu primul zbor de construcţie proprie a zburat Ion Geogevici, persoana nr. 1 în înfiinţarea şi desfăşurarea planorismului în Reşiţa şi în judeţ. Acest zbor s-a executat în anul 1935, prin lansarea planorului cu ajutorul sandowului de cauciuc (în sistem praştie) pe panta de pe Dealul Crucii din Reşiţa cu aterizarea pe micul teren pe care localnicii îl foloseau în jocul cu mingea. Primele lansări au fost făcute cu sandowul adus din Ungaria.

Pentru ca activităţile de zbor cu planorul să fie cât mai atractive, s-a făcut o propagandă aviatică corespunzătoare. Erau necesare fonduri pentru cumpărarea de lacuri, pânze şi vopsele speciale şi alte lucruri necesare construirii planoarelor. În acest scop s-au organizat reuşite baluri în fosta sală Oltenia, de vis-a-vis de Liceul de Piatră, ocazii cu care s-au vândut aeromodele, fotografii şi machete de planoare. Au fost organizate expoziţii cu planoare în mărime naturală. Cu titlu informativ, amintim că în această perioadă de succes a planorismului reşiţean, la Fabrica de placaj din Deta s-a încercat construirea unui planor faza I după un model sârbesc dar nu s-a reuşit. Tot în 1935 în scopul adăpostirii planoarelor, UDR a construit pe Dealul Crucii o construcţie metalică cu uşi rulante în formă de hangar care mai există şi azi folosit ca depozit pentru modelele de turnare. În 1936 în cadrul Tâmplăriei de modele turnate s-a conceput construirea în serie mică a planoarelor de tip Grunau. Un sprijin important în această problemă l-a dat şeful de secţie Iosif Ţeicu, tatăl actualului compozitor şi interpret de muzică uşoară, Marius Ţeicu, născut la Reşiţa.

Maistrul Poic de la aceeaşi secţie a avut merite deosebite în construcţia de planoare. În vederea instruirii în tehnica pilotajului, Georgevici a urmat în 1936 cursul de instructor de zbor cu planorul din Comuna Sânpetru de la nord de Braşov.

Anii 1937-1038, anii căutării de terenuri pentru planorism. Se căutau dealuri şi pante la care curenţii ascendenţi de aer să favorizeze menţinerea în zbor plutit mai îndelungat precum şi aterizarea în bune condiţii. În acea perioadă se vedea destul de des o camionetă remorcând o platformă pe care era fixat un planor cu aripile pliate ce străbătea drumurile judeţului în scopurile amintite.

În 1939 s-a organizat prima grupă de 12 elevi sub instruirea lui şi a lui Gheorghe Popa, un fost pilot din aviaţia militară ce nu mai zbura din motive de sănătate. Tot în 1939 s-a construit un planor de performanţă după un model unguresc de tip Pillis. Zborul de încercare s-a făcut pe Dealul Ponor de lângă Doman constituind o reuşită.

În 1940 activitatea de zbor s-a amplificat şi se localizează astfel: în Reşiţa pe Dealul Crucii, pentru obţinerea brevetului de tip „A” şi pe Lunca Bârzavei pe locul actual al cartierului Micro I pentru brevetele „B” şi „C”. Aici pentru ridicarea în aer a planoarelor se folosea metoda de remorcaj cu cablu desfăşurat de un aşa zis automosor. În paralel se făceau zboruri şi la Şcoala de zbor de la Vărădia, unde planoarele erau lansate cu sandowul de cauciuc de pe Dealul Chiliei peste râul Caraş şi aterizarea pe câmpul alăturat.

Anul 1941 s-a desfăşurat sub semnul unei bogate activităţi de zbor, deşi începuse războiul, pe Dealul Crucii, pe Lunca Bârzavei şi la Vărădia. Numărul elevilor a depăşit prevederile. Aeroclubul reşiţean a fost dotat cu automosoare speciale pentru remorcaj. Centrul de zbor de la Vărădia era cel mai bine înzestrat şi organizat. Elevii erau echipaţi cu uniforme bleumarin. Condiţiile de cazare erau din cele mai bune. Comandantul şcolii era cpt. aviator în rezervă Gheorghe Andrei, frate cu Andrei, şeful standului de probe de la Secţia de Motoare Diesel. Şeful de pilotaj era renumitul planorist de performanţă Vasile Scorţea. Zborul se executa pe toată durata verii, de 25-28 cursanţi pentru brevetele „A”, „B” şi „C” pentru fiecare serie. Zborul se făcea pe planoare tip Icar, Grunau Baby, G-4 cu dublă comandă.

Cu mari regrete, după terminarea războiului, şcoala de la Vărădia a fost desfiinţată. Activităţile de zbor au mai continuat doar la Reşiţa dar s-au restrâns treptat şi aici, în special după plecarea şefului de planorism, Georgevici, în Germania în 1953. S-a mai continuat zborul până în 1955, apoi infrastructura a fost mutată la şcoala de planorism de la Macrea din Judeţul Arad.

În legătură cu practicarea zborului fără motor, menţionăm că acest tip de zbor nu constituie un scop în sine. Planorismul este prima etapă în însuşirea artei zborului, continuat cu zborul pe avioane. Nominalizăm câţiva dintre planoriştii reşiţeni, care după practicarea planorismului şi-au continuat activitatea de zbor în aviaţia civilă, în Şcolile civile de pilotaj, apoi în aviaţia militară: Mezinca, Mureşan, Marionţ, Sturza, fraţii Curuţa, Gh. Belcota şi alţii, parte din ei devenind piloţi de o certă valoare, unii participând ca piloţi şi în război. Mai nominalizăm pe Bălan de la Bocşa şi pe reşiţeanul Anton Nemecsec, acesta fiind printre puţinii piloţi care, în armată, au zburat pe hidroavioane.

Menţionăm că planoriştii reşiţeni se numărau de-a lungul anilor cu sutele.

Cel care rememorează aceste date despre planorismul cărăşean a parcurs toate etapele menţionate în această scurtă istorisire începând cu anii 1940-1943 cu planorismul obţinând brevetele A, B şi C, continuând cu Şcoala Civilă de pilotaj avioane de la Ghimbav Braşov – 1944, apoi a urmat Şcoala Militară de Aviaţie 1948 noiembrie până în mai 1950, când a fost brevetat ca pilot de vânătoare pe avionul IAR-80.

Mi-am încununat activitatea de ofiţer de aviaţie prin absolvirea Facultăţii de Aviaţie a Academiei Militare Generale din Bucureşti, promoţia 1953, urmându-mi activitatea de aviator, fiind şi instructor de zbor de zi şi de noapte.

Am trecut în rezervă în mai 1958.

A fost mult? A fost puţin? A fost destul!

Cu trecerea anilor din planorismul cărăşean au rămas doar amintirile.

Cpt. Comandor de av. (R)
Curuţa Petru



Scrieti un comentariu