Coşmarul ne urmăreşte încă

= Antipoem în proză polemică =

Trăim în continuare în paradigma alegerii între două rele, căutându-le însuşiri, motivaţii, explicaţii, ba chiar… perspective, extrapolând pe cele ale trecutului recent (3…10 decenii). Am uitat, estici şi vestici, nordici şi sudici deopotrivă, esenţa lor antiumană, aparţinătoare răului, precum şi importante încadrări social-politice, conform cărora cele două extreme – căci despre ele vorbim – ale patologiei umanităţii se atrag, în multe privinţe se ating, iar la capătul unor trasee istorice ajung să coincidă. Îndreptate împotriva fiinţei umane şi a binelui, sunt paradigme ale iadului şi trebuie (ar trebui) contrazise şi combătute cu toate resursele, dimpreună. Tratamentul punctual şi selectiv nu face decât să favorizeze germenii nebăgaţi în seamă/ menajaţi/ toleraţi să-şi scoată capul şi să vizeze noi (vechi!) revirimente.

Asemănările şi chiar atracţia cumva naturală dintre cele două extreme au fost dramatic ilustrate de celebrul pact „Hitler-Stalin” (cunoscut şi sub denumirea istorică „Ribbentrop-Molotov”), în urma căruia au fost tranşate hălci din Europa, pe butucul de măcelari ai istoriei şi civilizaţiei. Iar printre deosebiri, dacă tot trebuie făcute comparaţii în locul unui tratament de ansamblu al răului, notam anul trecut faptul că ele rezultă din situaţia de tabără învinsă în confruntarea care a costat atât de mult civilizaţia. Cei din această tabără au fost sancţionaţi nu numai de istorie, ci şi de justiţia umană, prin Procesul de la Nürnberg s-a stabilit măsura necesară, dând dreapta sentinţă unui regim criminal. El ar fi trebuit să constituie un precedent juridic, un exemplu pentru societăţile care au ieşit ulterior de sub… „covorul roşu” festivist şi demagog cu care au fost sufocate în continuare, până în 1989. Unele au elaborat diverse forme de legi ale lustraţiei, igienizându-şi parcursul post-revoluţionar, altele (bunăoară românii) nici măcar atât, iar un Proces al comunismului a rămas consemnat teoretic în câteva declaraţii oficiale de la înalte tribune ale statelor respective, cum a fost cea a Preşedintelui României din 18 decembrie 2006. Măsurile prevăzute şi recomandate atunci aşteaptă în sertare, cei vizaţi de ele îşi văd de treabă (relativ) liniştiţi, iar atenţia tuturor este dirijată spre legionari şi fascişti. Adică spre copiile lor palide, târzii – autori de graffiti şi de afişe isteroide – ori spre imaginile scoase de prin arhive şi reactivate în analize teoretice profesioniste de către doctoranzi autentici.

Discuţia a apărut în jurul unui articol, Istorii legionare, mitologizări anticomuniste (I) de Paul Cernat din Observator cultural şi după răsfoirea unei impresionante lucrări, Între mit şi bagatelizare de William Totok şi Elena-Irina Macovei (368 p. format mare, cu corp 10 şi 8), în care un scriitor şi o cercetătoare spun totul „Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată anticomunistă din România”. Este desigur nevoie de aşa ceva, chiar şi – ca aici – cu un ton uşor distant şi dinspre stânga-sus, privitor la evenimente şi aspecte delicate ale acelui trecut; nicidecum „să lăsăm trecutul, să privim înainte!”, vă aduceţi aminte, replicile post-revoluţionare? Ei, a trecut, s-au mai stabilizat lucrurile.

Însă variile forme propagandistice post-postmoderne, sub perfide măşti ecologiste, corecte-politic, LBGT-iste, multi-culti (dar autoritar(ist)e), tier-mondiste et aliae induc/ propun/ impun o manieră selectivă/ preferenţială de considerare şi tratament a celor două extreme. Condamnarea şi incriminările celor două ideologii catastrofale şi a celor care le-au aplicat se face cu măsuri diferite. Cu intransigenţă maximă (corect!) pe cea de extremă dreapta şi cu interpretări şi toleranţă „corectă politic” (incorect!) pe cea de extremă stânga. E drept, asta din urmă a ieşit oarecum învingătoare în confruntarea directă; dar a şi făcut mult mai multe victime şi distrugeri materiale. Un exemplu punctual la noi este revenirea asupra legii 217 din primăvara 2015, prin punerea accentului pe incriminarea actelor cu caracter legionar şi fascist (v. art. nostru Catastrofa în memoria publică, în Prisma nr. 22/sept. şi 23/oct. 2015). Sorgintea stângistă a tuturor acestor ample campanii, în timp şi spaţiu, generând mentalităţi este lesne de recunoscut, la o atentă şi echilibrată analiză.

= Căci care-i dimensiunea catastrofei, de nu aceea că ne urmăreşte încă? =

O soluţie? Cel puţin teoretică, ar fi obligaţia de a le analiza, trata, discuta împreună, în permanenţă şi cu echidistanţă. Oricărui caz particular i se va putea găsi un echivalent în celălalt spectru al ororilor, care va putea fi cel puţin menţionat, dacă nu chiar condamnat prin vreo lege, reluată periodic în discuţie. În cazul nostru, asimetria socială şi morală s-ar fi evitat dacă se aplica Legea lustraţiei, introdusă de două ori în Parlament, ultima dată în 2010. În absenţa ei, chiar discuţia e asimetrică, căci nu se compară poziţiile de pe care discută unii şi ceilalţi. Pe lângă deosebirile de statut: învingător-învins, sancţionat-nesancţionat, de durată şi de nenorociri provocate în perioadele de înstăpânire în lume, să observăm încă o mică asemănare. Se vorbea de exemplu în România de 3,8 milioane de membri de partid unic în faza finală, marea lor majoritate fiind însă doar cu numele, ajunşi pe liste din varii motive benigne (necesităţi familiale, studii, criterii profesionale, chiar pur oportunism sau frică etc.), funcţionarii răului, cei din nomenclatură, fiind foarte reduşi ca număr. Suntem convinşi că raporturi numerice similare se pot aprecia şi în cazul legionarilor, majoritatea fiind luaţi de val, intrând la grămadă în diverse „cuiburi” şi „detaşamente”. Câţi tineri nevinovaţi or fi semnat vreun tabel de adeziune legionară? Oricum, şi-au tras ponoasele, sub toate regimurile. În „banda” lui Ion Gavrilă-Ogoranu cei mai mulţi erau elevi, iar motivele intrării lor acolo nu trebuie să fi fost „legionare” (citeşte: ideologice, doctrinare), nici măcar anticomuniste, ci antisovietice, ale unei disperări postbelice care a cuprins o ţară cotropită. Oare cum ar fi trebuit să arate patriotismul unor asemenea tineri care s-au opus invadatorului, ca să merite respectul urmaşilor lor de azi? Nici n-au apucat să vadă cum e cu doctrinele şi confruntările social-politice de pe lumea aceasta, când s-au dus în cealaltă. Pentru ei, una cu siguranţă mai bună. Îi putem compara cu polonezii care au ieşit călare pe cai înaintea tancurilor germane. Tot fără speranţă… Sau?

Cu o documentare quasi-exhaustivă, lucrarea pune la dispoziţia celor puţini care o pot aborda (şi) multe informaţii surprinzătoare. Astfel, de reţinut este încă un exemplu al atingerii extremelor, numărul neaşteptat de mare al legionarilor „recuperaţi” de noul regim, inclusiv „în slujba Securităţii”; o adevărată osmoză postbelică a celor două sisteme totalitare (v. subcapitolul Extremiştii de dreapta şi comunismul, pag. 25 şi urm.).

Gruparea lui Ion Gavrilă-Ogoranu s-a menţinut în defensivă în toţi anii (aproape un deceniu) în care a fost activă. „Moşul” a impus principiul „nu împuşcăm pe nimeni”, faptul a fost apreciat de însuşi Nicolae Ceauşescu, după arestarea lui, în anii ’70 (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, I, pag. 110 ş.u., 291 ş.u.). Iar ei erau ucişi pe rând, până la unul. Asta nu înseamnă „a inocenta Legiunea, negându-i crimele politice şi antisemitismul” (art. Istorii legionare…), ele ne-au înnegrit trecutul, ci tentativa de a echilibra analiza paralelă. Ori şi paralelismul acesta o fi… „incorect…”?

= Căci care-i dimensiunea ororii, dacă nu aceea că ne urmăreşte încă? =

Se poate presupune că războiul rece şi bună parte din perioada post-revoluţionară au costat mai mult ţara decât Războiul propriu-zis Mondial II. În oameni, poate 2 milioane de victime, adăugând apoi şi exodurile evreilor, germanilor şi al tinerilor (celor mai buni!), în ordine cronologică, din ultimele decenii. De bună seamă, din respect faţă de acribia şi conştiinţa scriitoricească a autorilor, vom neglija utilizarea „cifrelor hiperbolizate” (corect: a numerelor, cifre sunt de la 1 la 9) ale victimelor ca argument contra „ideosincraziilor anticomuniste” etc. (Între mit şi bagatelizare, pg. 10). La altceva te aştepţi, sau altfel, cu privire la cei duşi dintre noi în atari condiţii. Iar economic, se vorbeşte la capitolul pierderi de echivalentul unor sume uriaşe al devalizărilor, defrişărilor, furturilor celor mai variate. Până în 1989, incalculabile, greu estimabile „despăgubiri de război ş.c.l.”, iar după, ceva de ordinul a 300 (trei sute) de miliarde € (să comparăm cu nenorocitele de 11 miliarde $ pentru care Ceauşescu ne-a chinuit un sfert de veac). Coordonate de… Oricum, „fasciştii şi legionarii” erau în pieţele Timişoarei în decembrie 1989 şi scurt timp după, în Piaţa Universităţii din Bucureşti (apud Ion Iliescu). Asta a fost „transformarea socială radicală a anilor 1990-1992” (pg. 164), iar nu „un amestec de naţionalism, moştenit din perioada ceauşistă, şi forma reziduale ale radicalismului de dreapta din perioada interbelică şi cea antonesciană”, prezentate de autori (pg. 161). Ele au rezultat, pe lângă altele (compromiterea în faţa Europei etc.), operate de artizanii furtului Revoluţiei, „privilegiaţi ai sistemului defunct”, coordonaţi de Ion Iliescu şi sprijiniţi „de foştii lucrători ai serviciilor secrete” (pg. 161). Inversarea cauză-efect nu slujeşte cercetării şi apropierii de adevăr. Nu sunt amintiţi cei 1400 de morţi de la Revoluţie şi de după (numărul lor încă nu se cunoaşte), prin care „artizanii” menţionaţi au instituit teroarea de tip 1950, spre a determina „transformarea socială radicală” în discuţie. Aşa „au reuşit să-şi găsească un loc în noua ordine” (pg. 161), pe care au impus-o prin mineriade, „terorişti”, fraudă social-politică. Primele mii de tineri atunci au plecat, îngroziţi, după ce au fost hăituiţi şi stâlciţi de neo-cohorte minereşti, mascate sau nu.

Este irepresibilă întrebarea: unde eram fără asemenea pierderi, ori măcar nu atât de aberante? Retorică, n-are nevoie de nici un răspuns. Nu se poate fără pierderi, însă acestea erau mai cu seamă elite…, care ar fi coordonat altfel evoluţia ulterioară a ţării; şi lamentările pot continua la nesfârşit, despre calitatea umană deplorabilă a celor care ne reprezintă etc. Şi ne răfuim cu cine putem, că ceilalţi sunt sus şi n-ajungem până acolo. Cui prodest? Aceasta e o întrebare bună.

= Căci care-i dimensiunea coşmarului, dacă nu aceea că ne urmăreşte încă? =

Iar soluţia, aceea care le înglobează pe cele punctuale, este moderaţia, refuzul antagonismelor, a maniheismelor agresive, a formelor de competiţie ale răului, a duşmăniilor cu orice preţ. Nu care a fost (sau este?) mai rău, asta însemnând oarecum situarea de cealaltă parte, la fel de rea, ci efortul conştient şi susţinut de a-l evita pe oricare dintre ele. „Comuniştii au nevoie de duşmani”, spunea Nicolae Chirtoacă, politician basarabean, prin anii ’90. Toţi extremiştii au nevoie de duşmani (citeşte: pretexte pentru violenţă, victime etc.), completăm noi. Prinţul întunericului, al acestei lumi, are nevoie de duşmani, iar efortul anentropic, ordonator al conştiinţei are datoria să i se (li se) opună, omul având şi acest imperativ în intenţia Creatorului („…vă răspândiţi pe pământ şi-l stăpâniţi.” V. Facerea 1, 2 şi 9). Altfel, se va aplica bancul acela din vremea „odioasă” (războiul rece, mă-nţelegi!). Un ascultător întreabă: „Cu ce se vor lupta oamenii în al treilea război mondial?”, la care radio Erevan răspunde: „Nu ştim în al treilea, dar în al patrulea se vor lupta cu pietre, cu bâte şi cu mâna goală.”.

Reşiţa, oct. 2016. Anton Georgescu

P.S. Soluţia moderaţiei în plan politic înseamnă reapropierea de centru, cu o social-democraţie autentică (M. Weber) şi respectiv un liberalism propriu-zis (L. von Mises, Fr. Hayek), creatoare de valori, caracteristice spectrului fiecăreia. Ele erau respinse de adepţii extremelor (vă amintiţi? Stângismul, boala copilăriei comunismului, argumentul doctrinar al lichidării social(ist)-democraţiei; V.I. Lenin; aplicat cu sârg şi la noi, până mai ieri). Şi o reconsiderare esenţială: Noua Europă şi vocea care lipseşte: creştinismul (H.-R. Patapievici, în Partea nevăzută decide totul). Menţinerea creştin-democraţiei în prim-planul politicii europene este o condiţie sine qua non a civilizaţiei noastre.

Referinţe

• William Totok, Elena-Irina Macovei, Între mit şi bagatelizare, Ed. Polirom,2016.
• *** Observator cultural nr.845/ oct. 2016.
• Ion Gavrilă-Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, ed. I – 2 vol., Ed. Marineasa Timişoara, 1993.
• Aurelian Crăiuţu, Elogiu moderaţiei, Ed. Polirom, 2006.
• Horia Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Ed. Humanitas Bucureşti, 2015.