Prisma » Civica » Doamna Doina Cornea a fost condamnată!

Doamna Doina Cornea a fost condamnată!

Moto: „Dacă îţi rupi lanţurile, te eliberezi,
Dacă îţi tai rădăcinile, mori.”
Proverb oriental

Societatea românească cunoaşte puţine personaje emblematice. Refuzul recunoaşterii acestor personalităţi este greu de explicat. Mă întreb de multe ori, de ce oare? Pe lângă ce presupun, pare a fi şi „ceva mult mai serios”. Respectul pentru aceste persoane trebuie să fie aproape sacru. Ce putem aştepta de la o colectivitate (naţiune) care nu-şi apreciază şi cinsteşte valorile, aproape singulare, repere istorice şi morale demne de orice soclu, cu care te poţi mândri fără să falsifici sau să romanţezi? Pentru naţionalişti ar trebui să fie o fericire că pot să împartă acelaşi spaţiu şi timp cu personalităţile neamului, dar totuşi, nu este aşa.

Doina-Maria Cornea, s-a născut în 1929, la Braşov, bunicii ei fiind – pe linie maternă şi paternă – ţărani ardeleni cu originea română. În 1948 devine studentă a Facultăţii de Litere din Cluj, secţia franceză-italiană, unde este remarcată de profesorul Henri Jacquier – care-i va conduce lucrarea de licenţă şi-i va propune un post de asistentă la această facultate. Se căsătoreşte cu Leontin-Cornel Iuhas (în 1954), avocat din Zalău, devenind mamă a doi copii, Ariadna şi Leontin-Horaţiu. Întreaga familie se mută la Cluj, în anul 1958, Doina Cornea devenind asistentă stagiară, apoi titulară la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj. Doina Cornea este un demn urmaş al Şcolii Ardelene care şi-a onorat şi depăşit înaintaşii.

Este incredibil şi acum pentru mine cum o doamnă delicată şi fragilă, mai mult fiinţă spirituală decât fizică, s-a opus unui sistem. Imaginaţi-vă că doamna Doina Cornea se plimba liber printr-o „grădină zoologică” mângâind leii, tigrii, urşii, lupii, intrând în cuştile lor înarmată numai cu „vorba dulce”… Avea mai mari şanse de a scăpa vie şi nevătămată decât din postura de „inamic şi duşman al unui regim criminal şi totalitar care nu cunoştea mila atunci când i te opuneai”. Ei o denumeau „duşman al poporului”. Dar ea nu este decât un luptător sacrificat voluntar pe altarul sau la picioarele acestui popor, Doina Cornea a oferit totul, fără să ceară nimic. Nici măcar recunoştinţa concetăţenilor noştri.

Dragostea pentru adevăr şi liberate, pentru Doina Cornea, este mai preţioasă decât propria existenţă. A sacrificat tot ce avea mai drag şi mai scump pentru idealuri şi principii, pentru o viaţă demnă. Şi asta a făcut-o în cel mai natural mod cu putinţă. Era atât de modestă şi de profundă încât această atitudine dezarma pe oricine. Călăii se aşteptau ca în faţa lor să stea „Goliat”, nu o fiinţa delicată şi firavă, modestă şi blândă, care nu te poate atinge şi jigni nici cu o adiere. A fost foarte greu pentru paznicii regimului ca să înţeleagă un astfel de comportament, un astfel de spirit. Şi totuşi, au apelat de câteva ori şi la violenţă. Voinţa Doamnei Cornea îi scotea deseori din calmul aparent, dând curs instinctelor primare care le domina personalitatea.

Primul gest de iubire a semenilor a fost o reacţie spontană şi naturală din copilărie. Doina Cornea, în timpul ocupaţiei hortiste, se solidarizează cu o colegă evreică. Părăseşte şcoala împreună cu Fany, pentru că nu o putea vedea suferind şi supusă discriminării. Încă din adolescenţă Doina Cornea înţelege că trebuie să-şi apere demnitatea şi drepturile. Modelele ei sunt intelectualii din perioada interbelică şi, mai ales, episcopii greco-catolici arestaţi de comunişti pentru că nu vroiau să semneze „dispariţia confesiunii lor”, confesiune care a trasat drumul aspiraţiei naţionale, visul fondator împlinit pe deplin la 1 decembrie 1918. Aceştia au murit în închisoare fără să semneze pentru dispariţia Bisericii Greco-Catolice. Dacă treceau la ortodoxie rămâneau chiar episcopi, dar au refuzat. Să nu uităm că Biserica Greco-Catolică din Transilvania a întemeiat Şcoala Ardeleană, iar proiectul politico-cultural al Şcolii Ardelene a fost „naţiunea română”.

Apoi a urmat Franţa. Doina Cornea a iubit-o la prima vedere. A primit o bursă la Strasbourg. Acolo se minunează de atitudinea intelectualilor francezi care „sunt în majoritatea lor comunişti”. Ei l-au studiat pe Marx şi Engels, dar n-au fost în România să vadă comunismul la casa lui. Tot în Franţa a ajuns şi Ariadna. De acolo îi scrie mamei: „În Franţa am simţit, pentru prima oară, că sunt o fiinţă omenească”. Este zguduită de gestul fetei, dar înţelege că „tinerii se opun acestei vieţi duble pe care sunt obligaţi s-o ducă dacă vor să reuşească”. Urmează episodul Goma. Nu poate înţelege cum pot intelectualii să stea pasivi fără să aibă o reacţie puternică. În tot acest timp acumulează şi se educă pentru a-şi învinge frica. Un moment important care o influenţează puternic şi o nelinişteşte este prin ’75 când Ceauşescu cere tuturor angajaţilor din instituţiile statului să-i jure credinţă. Asta este prea de tot, „să te legi prin jurământ de o fiinţă umană supusă greşelii”! Doina Cornea a returnat hârtia de acceptare a jurământului fără să o semneze. Spusese doar „prezent”, de frică, desigur! Dar gestul n-a fost băgat în seamă, a fost trecut cu vederea. A mai trecut puţină vreme până când Doina Cornea a fost gata să înfrunte sistemul comunist.

În anul 1982, Doina Cornea a trimis o scrisoare la Radio Europa Liberă. Un eseu intitulat „Scrisoare către cei care n-au încetat să gândească”. Era adresată dascălilor (profesorilor), care erau rugaţi să părăsească „cadrul mărginit şi strâmt al programelor” şi „să lucreze la trezirea spirituală a celor pe care îi aveau în grijă.” Expeditorul dorea ca scrisoarea să rămână anonimă, dar şi-a trecut numele real pentru uzul redacţiei. Printr-o eroare, n-am motive să cred altceva, redacţia citeşte numele expeditorului şi Doina Cornea, fără voia ei, ajunge în linia întâi. Poate aşa a vrut destinul, iar noi aveam atunci nevoie de spiritul şi de curajul Doamnei Cornea. În acel moment un sistem deja s-a pus în mişcare, goarna a cântat de luptă. „Inamicul” era atât de fragil şi plăpând, dar în schimb avea credinţă, moralitate, onoare, demnitate! Sistemul nu credea decât în forţă şi, mai ales, era ateu! Uriaşul cu picioare de lut.

Urmează un război psihologic şi o hărţuire pe toate planurile, Securitatea aranjează ca Doina Cornea să fie exclusă din învăţământ (1983), anchete peste anchete, izolarea şi intimidarea tuturor prietenilor şi cunoştinţelor, amenzi, ameninţări, percheziţii. Întreaga familie este urmărită zi şi noapte. Odată cu declanşarea ostilităţilor aproape totul se petrece la vedere. Doina Cornea scrie mereu la Radio Europa Liberă, se adresează cetăţenilor României, familiei Ceauşescu, activiştilor PCR etc. Dar mai ales are un set de scrisori adresate tinerilor. Acestea erau citite în fiecare săptămână. Prin aceste scrisori se opune distrugerii satelor şi a bisericilor, face recurs la moralitate, la adevăr, la dreptate. Una dintre cele mai interesante scrisori este: „Să nu îi dăm cezarului ce i se cuvine lui Dumnezeu”! Textul se referă la degradarea morală a societăţii civile. Nu este religios – titlul este simbolic – , ci despre viaţă şi adevăr. Întregul occident află despre dizidenta care-l înfruntă pe Ceauşescu, şi protestează deseori pentru tratamentul inuman la care este supusă. Aceasta este singura apărare a Doinei Cornea.

Încet, încet, Doina Cornea se căleşte, îi dispare frica şi devine foarte activă. Introduce timid literatura de „samizdat”. Traduce câteva lucrări care mai apoi sunt multiplicate de mai multe persoane prin scris de mână. Pune în circulaţie prin această metodă „Cele trei etici”, de Ştefan Lupaşcu, „Tao-Te-King”, tradus din franţuzeşte, „Justice et vérité”, de Gabriel Marcel. A urmat chiar o „revistă samizdat”, revista Idei. A apărut în 6 numere, circulând destul de mult, până s-a sesizat Securitatea. În această revistă a fost publicat chiar şi Constantin Noica.

Doina Cornea a fost arestată în urma evenimentelor de la Braşov, pentru „atentat la securitatea statului”! În ’87, cu ocazia alegerilor locale, izbucneşte revolta muncitorilor de la Steagul Roşu. Doina Cornea anină deasupra porţii o pancartă de solidaritate cu muncitorii de la Braşov. Însă consideră că nu-i suficient. Confecţionează 160 de manifeste pe care le împrăştie împreună cu Tin-Tin, fiul său. A doua zi de dimineaţă este luată cu asalt de miliţieni şi securişti. După percheziţia locuinţei este invitată la Securitate pentru declaraţii. Continuu, timp de 36 de ore, este anchetată de mai multe echipe de securişti, deşi recunoscuse că manifestele îi aparţineau. În acest timp nu i se oferă hrană şi apă, şi nu i se spune clar că şi Leontin este anchetat şi arestat. În fiecare zi, timp de 30 de zile, este anchetată câte 6-7 ore pe zi. După ce lumea liberă află că Doina Cornea este arestată, reacţia este atât de puternică – a mass-media, a societăţii civile, a politicienilor europeni – încât după 10 zile Doina Cornea şi fiul ei, Leontin Iuhaz, au fost eliberaţi. A fost o victorie asupra sistemului comunist. Sistemul, în generozitatea lui, de gura occidentului i-a făcut cadou Doinei Cornea „o închisoare mobilă” cu zidurile tot mai înalte.

Perioada de detenţie a fost cumplită din cauza remuşcărilor şi a fricii pentru viaţa fiului ei. Ameninţarea permanentă a securiştilor cu „pedepsirea exemplară” a lui Tin-Tin, a fost un calvar greu de îndurat. Doina Cornea îi solicitase ajutorul, iar Tin-Tin n-a putut s-o refuze. El avea totuşi, doi copii mici. Vă puteţi imagina prin ce trecea această firavă făptură, care se simţea responsabilă pentru ceea ce i se întâmpla fiului ei şi familiei lui! Tot universul Doinei Cornea se prăbuşise, i-a rămas doar credinţa în Dumnezeu. Datoria faţă de Leontin era foarte mare. Aşa cum Leontin nu putea exista biologic fără Doina Cornea, nici ea nu putea exista spiritual fără el. Doar Leontin o putea opri, dar n-a făcut-o niciodată. A încurajat-o şi a ajutat-o să lupte cu sistemul, să scrie istorie, să pregătească conştiinţa unui popor pentru un moment favorabil în devenirea lui.

La final aş vrea să-mi întreb concetăţenii dacă şi-au dat seama de faptul că sunt contemporani „cu o fiinţă minunată care i-a iubit necondiţionat, fără să-i cunoască şi fără să le ceară vreodată ceva”? Doina Cornea este acum condamnată încă o dată. Condamnată de societatea liberă pentru care a luptat. Simbolic este mai grav decât întemniţarea din timpul comunismului. Dacă rarele noastre valori autentice sunt condamnate la uitare, care sunt reperele morale la care se raportează noua generaţie?

Sărut-mâna, Doamnă!

Reşiţa, 24.03.2013
Vlada Vişatovici


  1. Kundacgian Dicran says:

    Suntem unde suntem, nu din cauza numeroaselor crize economice, ci din cauza faptului ca nu stim sa ne apreciem valorile, si in consecinta le pierdem ! Daca valorile existente ar fi apreciate, atunci, in timp, numarul lor s-ar dubla sau tripla, deoarece si alti cetateni de valoare medie, ar face tot ce este omeneste posibil ca sa devina ei insisi, niste valori !!! Va dati seama cat se pierde, pentru faptul ca ne batem joc de valorile existente !!! Dicran Kundacgian

Scrieti un comentariu