Dacă a fost, ce a fost. Cum a fost (partea 1)

Există o graniţă între individualism şi egoism, între conştiinţă patriotică şi naţionalism, o graniţă păzită foarte strict.

Péter Nádas (Rănile bătrânului continent)

Ne scăldam într-o torpoare generală, fără evenimente, fără aşteptări, fără perspective. Ce se întâmpla prin alte părţi ne interesa aşa, din principiu, ca viitoarele lansări de sateliţi sau sonde spaţiale spre Marte. Era departe, nu ne putea privi pe noi. Nu prea pasiona pe nimeni că polonezii reuşiseră să se aşeze la aceeaşi masă, guvernul PSUP şi Solidaritatea, pentru tratative în vederea unor alegeri quasi-libere. Mai auzeam pe la „Radio Şanţ”, pe după uşi la prieteni… Cel mult ne liniştiserăm grijile vagi că în felul acesta evită pericolul unei invazii sovietice. E drept, trecuse mult de la Primăvara 1968, dar totuşi saltul politic era mare, nici nu ne imaginam cum ar fi fost dacă… Sigur, nici Mişa Gorbaciov nu semăna cu gerontocraţii anteriori, de la Brejnev încoace. Ba chiar ne dăduse nişte semnale directe de venire pe calea unor schimbări, avusese, se zicea, 2-3 întâlniri dure cu nea Nicu, dar acesta nimic. Nici o şansă. Ne scăldam aşadar într-o torpoare… Bălteam adică, „din p. de v. social-politic”, în placiditatea noastră mai veche. Era bine… Adică nu, ne pregăteam de al XIV-lea Congres al PCR şi făceam valuri succesive de adunări cu telegrame şi mesaje de realegere a Tovarăşului N. C.; mai scăpa – de mirare şi nu prea – câte o altă propunere, dar fără ecou. (Îmi amintesc una concretă, la o adunare de partid cineva spusese că să ne gândim la sănătatea Tovarăşului şi poate să-l propunem pe fiul Nicu sau pe coana Leana. Am auzit, nu mai eram membru de ani buni, şuşotea lumea cu o umbră de speranţă, dar şi de teamă pentru îndrăzneţul cu propunerea; din fericire (?!) nimic).

Fusesem într-o delegaţie de câteva zile pe şantierele unor beneficiari ai uzinei, în creierii munţilor, undeva prin Carpaţii de curbură. Altă lume, n-aveai legătură cu nimeni şi cu nimic; nici n-aveai mare nevoie. Era cam în jurul lui 10 noiembrie. La întoarcere, după o escală la Bucureşti, făcusem o noapte pe tren şi aveam liber de la birou, iar raportul tehnic de deplasare nu era urgent. După câteva ture prin oraş, din care n-am prins nici un fel de noutăţi, merg către seară într-o vizită, iar stăpâna casei mă întreabă cu un ton uşor exaltat, „Ei, nu zici nimic ? Ce părere ai ?”. Eu, tablă şi ochi miraţi. „Ce, nu ştii nimic ? Nu se poate, de când ai venit ?”. „De azi dimineaţă, dar ce-i aşa grozav, zi-i odată!”. „A căzut zidul Berlinului, pe ce lume trăieşti ?!”. „O-o-o. A căzut, în sfârşit. Ăsta-i începutul sfârşitului”. Îmbrăţişări în dreapta şi-n stânga. „Trebuie să bem. Unde-i coniacul ăla sârbesc, Vinjak-ul ăla ?”. Ei, la noi mai durează, dar bine că a-nceput. Aşa gândeam.

Au început să se aglomereze ştirile, inclusiv la „radio şanţ” şi „caloriferul american” (aşa erau însemnate cu carioca pe scala aparatului REL şi Vocea Americii). Prin vecini lumea fierbea, se tăiau sârmele ghimpate de pe graniţe, „Revoluţia de catifea”, Mişa Gorbaciov îşi vedea de perestroika şi de glasnost, noi eram învăţaţi să răbdăm, nu numai cei trei F (frigul, foamea şi frica)…

Pe la începutul lui decembrie, în timpul serviciului mă duc în biroul unor colegi să mai schimbăm o vorbă, un sfert de oră. Prietenul WV era şeful biroului, ceilalţi erau oameni de nădejde cu care puteai discuta şi lucruri delicate. N-a fost atunci cazul, dar când să mă ridic să plec, doamna LH întreabă cu naivitate jucată şi ton şăgalnic-ascuţit, „Şi ce părere aveţi de…?”, arătând cu degetul în sus. Doamnelor le lipsea vreo picanterie, dar în ultimul timp eram toţi gravi, crispaţi, ca în preajma unor situaţii deosebite şi nu tocmai agreabile. „Ei, ce părere… Bine că s-a pornit tăvălugul”, îmi permit să fiu eu explicit, uitând de microfoane ori de urechile lungi ale… „Noi mai avem de stat, dar în şapte ani scăpăm şi noi, oricât de inerţi am fi”. La care amicul W se repede făcând „nu” cu degetul, nu pot să uit, şi mai că strigă „N-apucă ziua lui!”. Stupoare, înţepenesc lângă uşă. „Ascultă ce spun, n-apucă ziua lui!”. Eram în plin absurd. Abia ce-l alesesem pentru al nu ştiu câtelea mandat, în susţinerea generală a întregului popor. Nu ştiu ce-am bâiguit şi i-am lăsat. Reamintesc, „ziua lui” urma să fie 26 ianuarie, iar asta se întâmpla prin 5-7 decembrie. Intuiţia fenomenală a amicului meu nu părea să aibă nimic comun cu realitatea, eu rămăsesem la părerea cu cei 7 ani pe care-i mai aveam de tras. Colegul lor PR avea o vorbă pe vremea aceea, „Domnu’ ‚conferenţiar’, bine ne face. Aşa ne trăbă”. Iar la mirările mele mai de ultimă oră, „Domnu’ ‚conferenţiar’, progresu’ nu şede pră loc”. Aferim, domnu’ P.! N.b. – iniţialele de mai sus n-au nimic cu Volkswagen, cu public relations sau cu altceva. Sunt chiar ale lor şi îşi au locul în multe evocări şi gânduri bune ale noastre.

Am făcut Revoluţia împreună, unii erau mai mult sau mai puţin timişoreni. Ţinând pumnii timişorenilor, în primele zile… Dar înainte de asta, cer îngăduinţa pentru a evoca încă un moment din acel decembrie.

Plecasem dincolo de Timişoara pentru sfârşitul de săptămână (week end ar fi sunat ciudat atunci). S-a auzit ceva despre mişcări de stradă sâmbătă, 16 dec. Telefoanele blocate. Cineva avea o cunoştinţă la gară şi prin telefonul CFR am aflat destul, cât să ne alarmăm de-a binelea. Mediul era cam nesigur, nu puteai discuta orice sau oricum. Totuşi am pus problema cum mă voi întoarce la Reşiţa, unde voiam să ajung înainte de ora 7, luni, la serviciu. Alte dăţi porneam de cu noapte, de la 4, spre a parcurge cei 170 km, pentru care aveam benzina în canistră. Duminică, seara următoare, se trăgea în Timişoara, erau 17°C, ploua şi cei din SM m-au sfătuit să trec măcar ziua prin oraş, că la lumină sunt mai mici riscurile. Am studiat posibilităţi de ocolire, dar drumurile de ţară iarna sunt proaste, iar prin Arad nu aveam benzină (era pe cartelă – unii nu ştiu sau „au uitat”). Dimineaţa începea să se lumineze, eram singur cu maşina D1310 încărcată cu boarfe, inclusiv pe barele port-schi de deasupra. Limpede, în aer plutea ceva, în vremea frumoasă şi relativ caldă. La o barieră, din partea opusă se opreşte o D1300 de Cluj. Cobor şi alerg peste calea ferată să-i întreb de Timişoara; şoferul ridică geamul lateral, am mai apucat să văd trei siluete de tineri şi o fată, ţepeni, cu figuri de stafii, privind pe lângă mine, deşi eram numai noi. Forţez situaţia şi întreb dacă se poate trece prin Timişoara; şoferul face „da” din cap fără să mă privească. „Nu se trage în centru, nu-i periculos?” – aşa auzisem în seara precedentă, duminică, prin telefonul CFR. Nici o mişcare, privire îngheţată înainte. Alerg înapoi peste şine, trece trenul, plecăm. La intrarea în oraş se circula pe câte o bandă, căci ambele benzi I erau ocupate cât ţine bulevardul de maşini parcate, şi le scoseseră posesorii dintre blocuri peste noapte. Atmosfera de stare de asediu era densă, puteai s-o atingi cu mâna. Mă bătea gândul să dau o fugă până în centru, dar n-aveam cu cine să las maşina (cu număr de CS!) supraîncărcată. Ocolesc pe la gară, ca să ies în Calea Şagului. Era 18 decembrie 1989, puţin după 9=. În intersecţia de pe Gh. Lazăr, lângă Fabrica de Lapte (azi este Billa supermarket), în mijloc o Dacie stâlcită, înconjurată de cioburi ca un rondou de sens giratoriu. Probabil zăcea din ziua trecută. Maşinile circulau „normal”, tăcere, nu claxoane, nu alte zgomote. Trec pe sub viaductul CFR şi o iau la dreapta spre Gara de Nord, în depărtare creşte o mare de oameni, dar… linişte. Toată piaţa din faţa gării era înţesată de soldaţi şi miliţieni care se mişcau aparent dezordonat, în proporţii cam egale. Pietonii rari mergeau grăbiţi în drumurile lor. Încetinesc şi deschid geamul, cu intenţia de a pune câteva întrebări banale. Cât am traversat cu 10 pe oră piaţa, toţi soldaţii şi miliţienii s-au întors ostentativ cu spatele când ajungeam la ei. Dincolo am accelerat şi până la ieşirea spre Şag am traversat un oraş amuţit. La ieşire era un „borcan” pentru agentul de circulaţie, dar n-am mai văzut indicatorul cu limitarea „30 km/oră”. Cei câţiva miliţieni şi 2-3 soldaţi s-au întors la rândul lor cu spatele la mine. Am renunţat la participarea individuală la Revoluţia din Timişoara şi am băgat gaz să ajung la birou.

Aici, pe holuri, cam multă linişte, din nou, dar mă obişnuisem deja cu filmul ăsta. Deschid uşa biroului şi intru (circa 20 de planşete pe două rânduri în lung, mese de lucru) şi explozie şocantă pentru câte adunasem. Ce-i, cum e în Timişoara, ai putut să treci, când ai plecat, ai auzit de împuşcaţi, ai ascultat REL, pe-aici nimic şi alte multe. Toţi erau mai degrabă bucuroşi, cu speranţă în priviri, mai degrabă, decât îngrijoraţi sau aşa ceva. I-am îmbrăţişat pe vreo câţiva/ câteva, fără cuvinte. A fost extraordinar. Le-am spus cum am călătorit, ne-am tras pe la birourile noastre, dar n-avea nimeni chef nici de lucru, nici de speculaţii analitice.

(continuare aici partea a doua)

A. Georgescu
Reşiţa, decembrie 2013