O profeţie. Cine are dreptate

Pomeneam în această pagină despre un „profet al trecutului” care a avansat în anii începutului un termen de 20 de ani, necesar instaurării democraţiei autentice în ţara noastră, proaspăt ieşită de sub dictatură. În primă instanţă, întreaga opinie publică a reacţionat oarecum revoltată faţă de „atâta pesimism”, după minunata victorie a Revoluţiei din Decembrie 1989 şi imaginea excelentă, creată inclusiv în străinătate. Minunată, dar incompletă, ceea ce era mai greu de perceput în euforia acelui moment istoric. Reputatul politolog însă, care a avut un rol remarcabil, cu bune şi cu rele, în evoluţia societăţii româneşti de-a lungul unei jumătăţi de veac, a cumpănit corect, realist situaţia, dând un verdict rezonabil, care ar fi trebuit luat în seamă. Nu discutăm acum însă omul, pe Silviu Brucan, ci raţionamentul. Nu vrem să stârnim pasiuni politice, care de atâtea ori s-au dovedit sterile şi păguboase, cu cât se constituie în pasiuni aprinse şi antrenează mai degrabă perversităţi şi incompetenţă, decât abilitate şi calcul realist (am evitat formularea „răutate şi prostie”, că poate n-o fi „corectă politic”). Dar oare unde o fi bună pasiunea?

Acum, după mai mult de două decenii, confruntaţi cu tot felul de greutăţi aduse de noile conjuncturi social-politice, o mare parte a aceleiaşi opinii publice clamează excesul de „optimism” al profeţiei. „Avea dreptate Brucan, dar trebuia să zică 30 (50?) de ani până să intrăm şi noi în rândul lumii”. De fapt, dacă privim bine lucrurile, şi unii şi ceilalţi au dreptate, ca în anecdota cu Rabbi din Huşi.

Când a răspuns întrebărilor ziariştilor cu celebra lui profeţie, bătrânul propagandist n-a precizat că socoteala anilor se referă la „jocul efectiv”, ca la baschet sau hochei, deci se face din momentul începerii procesului de democratizare propriu-zisă şi se suspendă de câte ori procesul este întrerupt. Ori noi am acordat o serie de time-out-uri jucătorilor, lăsându-ne duşi cu preşul de serii succesive de artizani ai menţinerii stărilor şi structurilor anterioare Revoluţiei din 1989. După reuşita acesteia – oricât ar contesta-o pe diferite voci cei mai feluriţi defetişti sociali – după nici câteva luni ea s-a întrerupt cu mineriade, „proprietatea e un moft” şi „democraţie originală cu despot luminat” din primele două mandate ale lui Ion Iliescu. Cronometrul s-a oprit, dar fiindcă istoria nu e un simplu meci, putem estima vreo două jumătăţi de an cumulate în intervalul până în 1996, de realizări democratice. Cu guvernarea coaliţiei democratice CDR-USD-UDMR şi preşedinţia lui Emil Constantinescu s-a făcut cotitura, desprinderea propriu-zisă de trecut şi adăugăm 4 ani (cu imperfecţiuni inerente, desigur) efectivi la termenul nostru. Restauraţia din 2000 a desfiinţat o serie de reforme începute, sub masca unui „capitalism de cumetrie” (marca tot I.I.). Înstăpânirea „baronilor locali” sub guvernarea Năstase cu Iliescu preşedinte nu poate fi contabilizată la câştiguri democratice, cu toată intrarea în NATO şi împrietenirea cu Casa Regală, care au fost pregătite anterior. Să adăugăm totuşi încă 1 an la socoteală, căci de ochii şi de gura Europei s-a mai făcut câte ceva.

După 2004 au mai fost recuperate din restanţe (faţă de planuri de parcurs şi faţă de vecini), făcându-se şi progrese. Dacă adunăm astfel încă 5-6 ani de joc efectiv, de mers înainte în istorie, totalizăm vreo 12 ani până în prezent. Procesul s-a întrerupt din nou în nefericita vară 2012, păşim pe loc deocamdată, între timp „guru de la Dămăroaia” nu mai este, să ne facă „profeţii despre trecutul” recent şi nu ştim când vom relua jocul. Lucrurile nu stagnează însă şi la alţii, aşa că ne va lua valul politicii internaţionale şi poate că până prin 2020 vom mai adăuga vreo 4 ani izbutiţi în confruntarea cu „moştenirea trecutului”. Sincope pot surveni la oricine, bunăoară ungurii în ultima vreme, dar ei au avut alt nivel de pornire. În fine…

Anticipând şi la noi alte sincope de traseu, socotim că vom acumula într-un final cei 20 de ani mult discutaţi cam după 2025. Mulţi dintre noi nu-i vor apuca, dar asta nu-i problema istoriei şi nici a democraţiei. Ar fi bine să ne preocupe ce-i de făcut până atunci.

În felul acesta se va rotunji o altă sumă, fără a-l contrazice pe Silviu Brucan, nici pe „pesimişti”, nici pe „optimişti”. Se vor aduna aproximativ 40 de ani de la Revoluţia din 1989 până la împlinirea dezideratelor majore ale acesteia. Nu putem să nu observăm conturarea sub ochii noştri a arcului mitic de timp, cum a fost descris în deşert de Poporul ales, în urma toiagului lui Moise, după eliberarea din sclavia Egiptului. Mai mult decât o generaţie, au rătăcit în pustie, până când cei născuţi sclavi s-au ridicat la Domnul şi Ţara făgăduinţei s-a dat în mâna unui popor de oameni liberi. Aceia vor şti ce să facă cu libertatea. Erau de fapt un alt popor. După cum şi noi, cei de după Revoluţie, suntem un alt popor decât cel care a ieşit din război, dar şi decât cel de peste un ciclu mi(s)tic. A avut dreptate „profetul” Brucan, dar şi „pesimiştii” şi „optimiştii”. Toţi au dreptate, dar mai depinde şi de cum şi-o folosesc.

A. Georgescu