Câţi ne sunt alegătorii

La emisiunea tv „km 0” a Elenei Vijulie de pe Digi24HD, prin luna aprilie crt., era invitat Viorel Hrebenciuc şi discutau, pe lângă tehnicile de trasare a meandrelor politice, şi despre alegerile ce se apropiau. Chiar dacă eşti din altă tabără, este interesant de urmărit nea Hrebe’, căci poţi desluşi oricând lucruri importante din spusele, eschivele şi aluziile bătrânului vulpoi şi „mare maestru al combinaţiilor” (v. Ilf şi Petrov). Nu se pierde cu firea, nu se dezice, nici contrazice, nu cade în derizoriu ori trivialitate ori incoerenţă. Este o încântare să (între)vezi la lucru inteligenţa şi discernământul analizei, o prestaţie de care zootehnia noastră politică duce mare lipsă, de la o vreme încoace.

Chiar dacă, repet, eşti de altă orientare; îmi aduc aminte întrucâtva de alt caid al maşinaţiilor, „profet al trecutului”, Silviu Brucan. Nici unul n-a prea făcut pui prin noua generaţie de tinichea a stângii româneşti. Ei, şi la întrebarea jurnalistei dacă totuşi numărul oficial al alegătorilor din România nu e prea mare, invitatul admite senin, cu un surâs pişicher, că „da, desigur, şi asta e o problemă pe care trebuie s-o rezolvăm şi o vom rezolva (citat din memorie). Dar bineînţeles, nu acum, că nu poţi să schimbi datele în preajma alegerilor!” E vorba de cei 18.219.749 alegători (v. nr. trecut al Prismei, 20/ mai-iunie) şi e evident umflat numărul lor, nu numai neactualizat, conform unor liste electorale din care primăriile de pe întinsul patriei nu au eliminat pe răposaţi. (N.b. – În totalul centralizator pe aceeaşi pag. 4 este 18.220.845 -?). Iar faptul că în felul acesta unii directori de campanie se consideră invitaţi la diverse furtişaguri electorale nu este doar de resortul DNA, ci şi al administraţiei. Dar să lăsăm morţii şi… să-i lase şi ei, de bună seamă! Se mai adaugă cetăţenii români din R. Moldova, dar sunt puţini, vreo 2-300.000. Să nu ne pierdem în amănunte. Este electoratul supradimensionat?

În presa din 1 iunie crt. s-a spus şi s-a scris că „peste patru milioane de copii din toată ţara îşi sărbătoresc astăzi ziua lor”, urmând apoi aspecte din grădiniţe, şcoli, parcuri, stadioane. Îi cred, mi se pare rezonabil numărul, cam atâţia copii trebuie să fie în România. Să reţinem.

Îmi aduc aminte că la recensământul populaţiei de acum câţiva ani au rezultat peste 19 milioane de locuitori. Ţin minte, fiindcă înaintea lui cu 2-3 luni pusesem pariu cu un amic care susţinea că am ajuns la vreo 18 milioane, ca urmare a acţiunilor conspiraţiilor antiromâneşti internaţionale şi a disensiunilor, impotenţelor şi deficienţelor interne. Deci pariul era că după mine populaţia României se scrie cu 19, sau după el cu 18, pe o ladă de bere (eu propusesem un rând de cafele) şi l-am câştigat. „Propinentul” nu l-a plătit nici în ziua de azi, dar asta-i altceva, aşa se-ntâmplă când e vorba de numere mari… Am reţinut circa 19,080 totalul populaţiei, oricum peste 19. Mă gândesc că ar trebui să dau eu un rând de beri şi de cafele.

Revenind la chestiunea pe care o are de rezolvat nea Hrebe’ şi ai săi, dacă scădem ‚peste 4 milioane’ din ‚peste 19’, rezultă vreo 15 milioane de alegători. Asta dacă nu scădem şi tineretul cu vârste între 15-16 şi 18 ani, pe care nu prea-i putem încadra la copii, aniversându-şi ziua de 1 iunie. Nu sunt copii, pe bune!, dar tot nu votează conform legii, deci nu intră în cei 18,219… milioane de pe listele electorale. Nu cred că s-a încumetat vreun primar să-i introducă pe aceştia pe şest, că-i fals în acte publice şi se vede (că n-a scos morţii, treacă-meargă, ar zice dl. Dragnea & alţii, s-au mai văzut „neglijenţe”). Le vom sancţiona! zice, desigur, dl. Hrebenciuc. Deci rămâne încă o neclaritate suspendată. N.b. – În Germania au drept de vot tinerii peste 16 ani, dacă nu mă-nşel, şi totuşi s-au prezentat 47,9%!

Un mic calcul nu va deranja pe nimeni, sperăm, ca să vedem cum stăm de fapt. Numărul total al alegătorilor care s-au prezentat la urne este 5.911.232 (v. tot Prisma nr. 20), să-l luăm de bun şi să nu tot căutăm pricină grupurilor organizate sau spontane de turişti primăvăratici; dl. Dragnea are treburi mai importante la sediile centrale, iar obiectivele euro-parlamentare nu intră în sfera d-sale de interese prioritare. Iar despre cei 7,4 milioane cu care au plictisit ţara luni de zile… să lăsăm. Asta înseamnă că prezenţa la vot nu este 32,44%, cât publică BEC, ci aproximativ 5,911 / 15 = 39,5%. Poate chiar peste 40%, dacă numărăm adolescenţii sub 18 ani etc. Adică mult mai aproape de media europeană, de 43,38%!

Numărul de parlamentari se atribuie după populaţie, nu după electorat, deci în această privinţă n-ar fi o mare neregulă. Iar procentajele realizate de diverse formaţiuni, precum şi pragul electoral se raportează la totalul votanţilor, nu la cel al alegătorilor. Deci s-ar cam menţine. Deşi… Doar că jocul cu aproximaţiile este o specialitate prea împământenită şi nu poate duce la nimic bun. Un derapaj şi o abatere favorizează alte derapaje şi abateri, căci principiile „şi ce dacă?”, „las’ că merge şi-aşa” ori chiar „minte-mă frumos” pot avea eventual vreo noimă în particular, nicidecum în cetate şi peste capul cetăţenilor. Scad încrederea publică şi rod la temelia societăţii. Printre 18 milioane cu 3 milioane de nume fictive e mult mai mult spaţiu de manevră, de joc pe hârtie, decât printre 15 milioane de nume reale şi verificabile.

Profităm şi mulţumim celor care au avut răbdarea de a citi aceste rânduri, pentru a susţine încă odată oportunitatea declarării prin lege a votului obligatoriu. Ar fi un excelent instrument de educare/ trezire a conştiinţei civice şi un factor civilizator. Un exemplu este Belgia, unde participarea recentă a fost 90%. Să nu ne vorbească nimeni despre abuz asupra drepturilor omului ori de „dictatură”, uitând cu rea credinţă ce e aia de fapt. Ar fi o reglementare de drept civil, sancţionată cu amendă modică, 50 lei de ex. la cursul curent al leului. S-ar duce la vot toţi chiulangiii civici, numai pentru a nu se mai încurca cu chitanţierele administraţiei, iar sumele ar compensa (parţial) cheltuielile făcute cu organizarea alegerilor pentru toţi cei… hm!… 18,219 milioane. Este şi moral, luxul de a nu te osteni şi a sta acasă să-l plăteşti (cel puţin!) cu ce a cheltuit statul pentru tine, din bani publici. Şi dacă spargi un pahar la birt plăteşti, ori dacă rupi o bancă în parc. Mă rog, teoretic. Dar poate ajungem şi acolo.

Anton Georgescu