Prisma » Civica » Un fel de REVISTA PRESEI

Un fel de REVISTA PRESEI

Am avut parte în decembrie de o fereastră deschisă spre un tărâm pe care n-am mai călcat de vreo 2-3 generaţii. Au fost orele astrale ale românilor înşirate de-a lungul mai multor zile legate de aducerea în ţară a rămăşiţelor pământeşti şi funeraliile Majestăţii Sale Regele Mihai I al României. Fiinţa noastră colectivă aflându-se îndeobşte scindată, cu o obstinaţie demnă de scopuri mai înalte, îşi găseşte la răstimpuri temeiuri salutare de solidaritate, de aliniere la mersul vremurilor, dar şi al astrelor. De regăsire a unor repere ale conştiinţei de neam de care ne-am (!) depărtat ori am fost despărţiţi de vânturile istoriei (şi… ale geografiei, la drept vorbind). Chiar şi presa şi-a unit vocile într-un cor coerent, atât “o anumită parte” a ei, cât şi celelalte părţi, obişnuite cu tonalităţi mai frivole sau percutante. Am făcut câteva comentarii la articole din două numere consecutive ale “săptămînalului de tranziţie” Dilema veche, înainte ca ecourile evenimentului excepţional să se… să revină la “normal”.

Are Ovidiu Nahoi articolul Referendum pentru monarhie? Mai gândiţi-vă! Titlul spune destul. Apoi Adina Popescu prima parte din A câta generaţie de sacrificiu?, iar Andrei Manolescu Povestea regelui, povestea noastră; încântător, dătător de speranţă, dar totuşi ne întrebăm sceptici: oare?! Cătălin Ştefănescu (omul “garantat 100%”, îl cunoaştem) semnează Moştenirea Regelui Mihai I: “Ne-a făcut să-l ascultăm. Să ne mai ţinem gurile. Să ne gândim la lucruri importante pentru toţi şi să fim, fără să ne dăm seama, împreună. Doar că a trebuit să moară pentru a reuşi aşa ceva.” Deci n-a fost suficientă ieşirea din scenă (au “scăpat de el” de vreo câţiva ani, ricanează unii). A trebuit chiar să moară, ca să-i convingă (?!) pe aceşti gurişti. Le plac eroii, românilor, mai ales (în primul rând?) fiindcă mor. Spunea însă cineva că e nefericit poporul care are nevoie de eroi. Despre discursurile rostite în acele zile, pe lângă cele autentice şi de bun simţ,
se aude “vocea celui care vorbeşte din inima confortului de a fi supusul real al “sistemului”. E metoda cea mai la îndemână pentru a-ţi justifica pasivitatea şi laşitatea. Păi, dac-a murit şi ultima speranţă, putem să ne aşezăm liniştiţi la televizor, (…)”. Spre a reveni la “normalitatea” noastră, citim rubrica lui Valeriu Nicolae (activist şi demnitar al drepturilor omului (!), un
condei remarcabil, aici cu titlul Despre abuz. Abuzul obişnuit într-o familie numeroasă din Ferentari (din care provine) şi raporturile cu unele autorităţi. Este normal, într-o societate în care sunt abuzate legile, bunul simţ, proprietatea şi demnitatea umană… De pe listă nu puteau să lipsească femeile şi… da, şi copiii. Apoi animalele, pădurile, cultura, patrimoniul etc. (D. v. nr. 722/ dec. 2017, având dosarul despre Stima de sine).

Rămânem sub imperiul orelor astrale date de întoarcerea definitivă a Unsului lui Dumnezeu pe Pământul Patriei şi când deschidem următoarea Dilema veche, cu articolul lui Petre Guran Învierea de Crăciun. Înainte de asta, Adina Popescu analizează în partea II a “generaţiilor de sacrificiu” destinul ultimelor 2-3, cum spuneam, cu empatia şi talentul cu care şi-a obişnuit cititorii. Cu un singur lucru trebuie s-o contrazic, când declară “nu-mi vine să cred astăzi că am fost practic obligată, la un moment dat, să votez cu Iliescu, pe care-l detestam”. Fals! Nu ai fost niciodată obligată nimic (nici alte lucruri); puteai să-ţi anulezi votul cu 2-3 ştampile de ex., sau scriind pe el că-i deteşti pe ambii guzgani politici. Ce, ţi se recunoştea scrisul? Da, şi? Decât să regreţi, iată, două decenii, împreună cu milioane de alegători…

“Aşezarea regelui în solul patriei sale se asemuieşte cu bobul de grâu aşezat în pământ. Trupul fizic al suveranului s-a reunit astfel cu trupul mistic al naţiunii pentru a iniţia procesul renaşterii morale.”, scrie Petre Guran, apoi pune în cumpănă, tot în cheie mistică, despărţirea Regelui de Poporul său de către “monstruozitatea politică a totalitarismului” cu intrarea sa “apoteotic(ă), peste 70 de ani, pe sub Arcul de Triumf, în sala tronului din palatul regal, în catedrala patriarhală în care şi-a început domnia, prin inima capitalei care-l aclamă până la necropola regală de la Curtea de Argeş.” “Crăciunul pătat de sânge în urmă cu trei decenii avea nevoie de o răscumpărare. Sacrificarea ritualică a unui tiran, dublată de jertfa absurdă şi cinică a celor care au fost prinşi în jocul pseudo-revoluţiei, închisese România într-o falsă renaştere, osândită să se reîntoarcă ciclic în haos şi distrugere.” “, proclama cinic un graffiti din zilele lui decembrie 1989.” S-au strecurat două erori, poate nu foarte grave în contextul discutat de autor. Nu “pseudo-“. Furată, incompletă (v. şi articolul nostru Dacă a fost, ce a fost. Cum a fost, în vol. Adunate din greşeală, 2014 şi colecţia Prisma), da, poate, dar autentică, nu “pseudo-“. Iar graffiti-ul de atunci era oricum, numai nu “cinic”! Era un lamento, o disperare în el, umană şi cu adresă divină… Un semn şi de umilinţă în acceptarea unei “raţii de libertate”, asemănător cumva cu stanţele din Noi vrem pământ (“Răbdăm poveri, răbdăm (…), Dar vrem pământ.”) (v. şi art. “Raţia de Crăciun” 1989, epilogul în vol. citat). Alt graffiti de atunci suna “Dreptate, ochii plînşî cer să te vadă”, cu un plus de patetism în greşeala din emoţie şi grabă.

“Un copil, care a asistat la ceremonia de înmormântare a Regelui Mihai, a comentat-o astfel (…): “Oamenii spun că regele a plecat pe ultimul drum, dar eu cred că a luat-o pe alt drum.” Profeţie involuntară? Dar dacă acest alt drum este tocmai ceea ce depăşeşte trista iteraţie finală şi deschide naţiunii un parcurs redemptiv?” Să nădăjduim. Nu trebuie să fii monarhist ca să înţelegi atâta lucru.

Alături, pe pagina “… din polul plus” a revistei, Radu Preda are articolul Adevăr sau frumuseţe. “Dacă păcatul înseamnă pentru trup moartea, reversul lui pentru suflet esta urâţenia. Luptei dintre bine şi rău îi corespunde una la fel de acerbă dintre minunat şi hâd.” O admirabilă pledoarie pentru nevoia de frumos (în cazul respectiv, în biserici), spre a sprijini speranţa întrezărită în precedentul articol. (D. v. nr. 723-724/ dec. 2017 – ian. 2018, cu dosarul Dorinţe, ţeluri, rezoluţii).

Ecourile s-au mai stins. Poate şi cugetele noastre şi-au regăsit starea de… împăcare (?!). Tevatura cinică şi ineptă care ne guvernează de istov continuă, la fel protestele cetăţeneşti lipsite de arme eficiente spre a o contracara şi ne mai rămâne, iată, “o anumită parte a presei” să ne întreţină moralul. Revine, bunăoară, Petre Guran în nr. 726/ ian. 2018 al Dilemei… (dosar Cerul, pus sub semnul lui Eminescu) cu o admirabilă intervenţie despre rezistenţa anticomunistă, “Biserica din inimi”; dacă menţiona în treacăt absenţa Legii lustraţiei era perfect. Tot acolo citim De ce ne plac nenorocirile altora? de Andrei Vornicu. No comment.

De dincolo, din lumea celor drepţi, unde-şi doarme somnul de veci, chipul de efigie al Majestăţii Sale “ne urmăreşte încă”…, veghind asupra zbaterilor noastre cu finalitate incertă…, amânată…

Reşiţa, ianuarie 2018.

A. Georgescu



Scrieti un comentariu