Raportarea noastră la propria istorie este deficitară, o ştie toată lumea, din diverse colţuri ale societăţii româneşti. Nimeni, cât de cât interesat de chestiune, nu spune altceva, iar cei neinteresaţi cât ar trebui, tot mai mulţi din păcate, nu fac decât să confirme această constatare. Ea, constatarea, raportarea deficitară, priveşte istoria recentă şi are drept suport anume partizanate etice, ideologice şi social-politice, al căror comentariu nu-l vom relua. Însă cum o deficienţă rareori rămâne izolată, ea priveşte şi istoria în ansamblul ei, din străvechime până în modernitate, ceea ce e mai greu de pus în seama parti-pris-urilor de natură sociologică, a intenţionalităţilor şi practicilor doctrinare. Şi totuşi… Într-o societate în care apele tulburi sunt mediu de manifestare preferat, ajungându-se chiar la demolări programate, în varii domenii, n-ar fi de mirare nimic. În treacăt fie spus, unul dintre acestea e învăţământul, căruia i se dau lovituri sistematice, inclusiv (mai ales!?) în domeniul studiului istoriei. Este aceasta o cauză a constatării amintite? Sau unul din efecte? Poate ambele (să ne ierte logicienii).
Continuare…