= Antipoem în proză polemică =

Trăim în continuare în paradigma alegerii între două rele, căutându-le însuşiri, motivaţii, explicaţii, ba chiar… perspective, extrapolând pe cele ale trecutului recent (3…10 decenii). Am uitat, estici şi vestici, nordici şi sudici deopotrivă, esenţa lor antiumană, aparţinătoare răului, precum şi importante încadrări social-politice, conform cărora cele două extreme – căci despre ele vorbim – ale patologiei umanităţii se atrag, în multe privinţe se ating, iar la capătul unor trasee istorice ajung să coincidă. Îndreptate împotriva fiinţei umane şi a binelui, sunt paradigme ale iadului şi trebuie (ar trebui) contrazise şi combătute cu toate resursele, dimpreună. Tratamentul punctual şi selectiv nu face decât să favorizeze germenii nebăgaţi în seamă/ menajaţi/ toleraţi să-şi scoată capul şi să vizeze noi (vechi!) revirimente.

Continuare…

Resita, 14.09.2016

Către Primaria Muncipiului Reşiţa
În atenţia Domnului Ioan Popa, Primar

Ref. Anularea autorizatie nr. 240/2015 emise de primarul municipiului Resita si a HCL 319/2014 emis de Consiliul local Resita pentru realizarea unei statii distributie carburanti si a altor investitii in spatiul verde din imediata vecinatate a Muzeului de locomotive cu abur din Resita, zona Triaj

Petitie deschisă pentru salvarea Muzeului de locomotive şi a parcului

Continuare…

În România, istoricul planorismului datează din primul deceniu al secolului XX în localităţi ca: Braşov, Bucureşti, Sibiu, Timişoara, Cluj, Petroşani.

În Judeţul Caraş-Severin începuturile planorismului au loc la Reşiţa, mai exact la UDR (Uzinele din Reşiţa).

Amintim că zborul cu planorul sau zborul fără motor cum este cunoscut, reprezintă zborul planat şi zborul plutit în curenţi de aer ascendenţi. Planoarele sunt construite din materiale uşoare cum sunt: lemnul, placajul, pânza, aluminiul, materiale plastice etc.

În perioada de început, planoarele erau construite de înşişi cei care doreau să zboare cu ele, lucru care s-a petrecut şi la Reşiţa în decursul anilor.

Continuare…

Scrisoare deschisă

• Domnului Primar Ioan Popa
• Consiliului Municipal Reşiţa
  Comisiile de Urbanism şi de Cultură
• Direcţiei Judeţene de Cultură, Culte şi Patrimoniu
  Doamna dr. Liubiţa Raichici

Doamnelor şi Domnilor,

O privire de ansamblu asupra oraşului nostru duce la constatarea unei anume sărăcii în privinţa monumentelor de for public. Îl salvează întrucâtva splendida Fântână cinetică din centrul civic, a lui C-tin Lucaci, dar nu e de-ajuns. La o privire comparativă de astă-dată cu alte oraşe constatăm absenţa la noi a monumentelor figurative, a busturilor şi statuilor; puţinele excepţii fiind ataşate câtorva instituţii (Muzeul Judeţean, Forumul German, cu câte un bust). Timişoara are o alee a personalităţilor, dar şi alte zeci şi zeci de sculpturi ale unor figuri de seamă, precum şi siluete simbolice aparţinând istoriei oraşului (Revoluţia din Decembrie, dar nu numai). Ea este o capitală regională, însă exemplele pot continua. Sânnicolau Mare are aliniate pe promenada centrală personalităţi ale istoriei moderne a locului, iar în întregul perimetru central mai pot fi întâlnite busturi şi statui semnificative (printre ele, două ale renumitului compozitor Béla Bartók, originar de acolo). Ne sunt cunoscute monumentele similare din Oraviţa, din Lugoj, din Caransebeş… şi sunt nenumărate alte exemple. Ele nu sunt capitale de judeţ…

Continuare…

Anumite falsuri istorice au o persistenţă demnă de cauze mai bune. Se aseamănă atunci cu unele zvonuri proaste, practicate cu elan mai ales prin campaniile electorale. Am primit un protest al unui tehnician, care a lucrat câteva decenii în industria reşiţeană, faţă de susţinerea „fabricării turnului Eiffel la Reşiţa”. Este o marotă protocronistă – s-a mai discutat, nu-i o noutate – nesusţinută de nici un (!) document oficial sau altă dovadă, în peste un secol de când există chestiunea. Ea a apărut pe negândite şi într-o revistă de ţinută respectabilă. Articolaşul se încheie triumfător „Pe fiecare piesă de metal ce compune turnul Eiffel scrie: Made in Reschitza – Roumanie”. Însăşi mixtura anglo-germano-franceză a „inscripţiei” e cel puţin suspectă. Mais… passons, să trecem, cum zice parizianul. La trei săptămâni după expedierea scrisorii prin Poşta română, interlocutorul nostru se poate adresa unei alte publicaţii, spre a-şi face cunoscut protestul. Ca urmare, iată scrisoarea.

Continuare…

Această intenţie se înscrie în atitudinea pe care am avut-o de-a lungul timpului, faţă de tot ceea ce s-a întâmplat în preajma mea, începând de la nivelul străzii, până la nivelul instituţiilor statului.

Sunt un vechi reşiţean şi intenţionez să candidez, deoarece consider că, eu:

Cunosc trecutul acestui oraş, înţeleg prezentul în care ne aflăm iar pe baza cunoştinţelor generale pe care le am şi înţelegerea în ansamblu a desfăşurărilor evenimentelor, pot pune în practică realizarea unui viitor realist, care să ducă spre o viaţă mai fericită şi prosperă a cetăţenilor acestui oraş.

Continuare…

În urmă cu mai mulţi ani, la sfârşitul secolului trecut, am fost invitat la o întâlnire a oamenilor de cultură şi din presă cu un “investitor” din Timişoara, care voia să editeze o lucrare cu personalităţi din Reşiţa şi judeţul Caraş-Severin, asemenea celui care urma să apară în Timişoara. Întreaga acţiune a fost făcută pe grabă, iar participarea la întâlnire a fost redusă. Nu ştiu care a fost titlul exact a unei astfel de “lucrări” şi nici nu ştiu dacă a apărut la Timişoara, cert este că la Reşiţa nu a fost editată o astfel de “lucrare”.

Continuare…

Săptămâna trecută a luat sfârşit festivalul de teatru „Scena ca o stradă”, organizat de Teatrul de Vest Reşiţa, în perioada 15-25 februarie 2016. Nu am participat la acesta dar, din ceea ce am văzut şi auzit din spaţiul public şi după miros (cu şi fără ghilimele), mi-am cam dat seama ce s-a întâmplat, fapt, ce nu a făcut altceva decât să-mi confirme părerea mea despre cum stau lucrurile la Palatul Cultural.

Continuare…

În anii de după Revoluţia din Decembrie se deschiseseră oportunităţi pentru diferite forme de Opoziţie, incluzând aici şi presa. Cea scrisă, căci la cea audio-vizuală nu putea (încă) nimeni visa pe vremea aceea. Iar pentru ca golurile oferite de proaspăta apariţie a libertăţii cuvântului să nu fie umplute tot de aluviunile vechilor torente (legea “spaimei de vid”, nu-i aşa?, a universului nostru), s-au înfiinţat ici-colo diverse publicaţii noi. La alţii mai multe, la noi mai puţine.

Continuare…

Se împlineşte toamna aceasta un sfert de veac de când un număr relativ restrâns de concetăţeni au constatat că riscăm să pierdem realizările Revoluţiei din Decembrie 1989, fără reacţii notabile din partea societăţii civile, după reprobabila reprimare a Pieţii Universităţii şi compromiterea aspiraţiilor noastre într-o jalnică pseudo-democraţie şi o detestabilă restauraţie. Iniţiativa unor personalităţi marcante ale ţării a atras pe cei interesaţi destul de repede, astfel încât la 6 noiembrie 1990 s-a înfiinţat Alianţa Civică, reprezentând la noi în bună măsură „puterea celor fără de putere” (V. Havel); a continuat astfel un traseu dramatic al conştientizării societăţii româneşti. Ea are loc şi astăzi, cu inerente oscilaţii. Rubrica Civica a publicaţiei noastre din anii 2000 are aceeaşi sursă de inspiraţie.

Continuare…