Există o graniţă între individualism şi egoism, între conştiinţă patriotică şi naţionalism, o graniţă păzită foarte strict.
Péter Nádas (Rănile bătrânului continent)
Ne scăldam într-o torpoare generală, fără evenimente, fără aşteptări, fără perspective. Ce se întâmpla prin alte părţi ne interesa aşa, din principiu, ca viitoarele lansări de sateliţi sau sonde spaţiale spre Marte. Era departe, nu ne putea privi pe noi. Nu prea pasiona pe nimeni că polonezii reuşiseră să se aşeze la aceeaşi masă, guvernul PSUP şi Solidaritatea, pentru tratative în vederea unor alegeri quasi-libere. Mai auzeam pe la „Radio Şanţ”, pe după uşi la prieteni… Cel mult ne liniştiserăm grijile vagi că în felul acesta evită pericolul unei invazii sovietice. E drept, trecuse mult de la Primăvara 1968, dar totuşi saltul politic era mare, nici nu ne imaginam cum ar fi fost dacă… Sigur, nici Mişa Gorbaciov nu semăna cu gerontocraţii anteriori, de la Brejnev încoace. Ba chiar ne dăduse nişte semnale directe de venire pe calea unor schimbări, avusese, se zicea, 2-3 întâlniri dure cu nea Nicu, dar acesta nimic. Nici o şansă. Ne scăldam aşadar într-o torpoare… Bălteam adică, „din p. de v. social-politic”, în placiditatea noastră mai veche. Era bine… Adică nu, ne pregăteam de al XIV-lea Congres al PCR şi făceam valuri succesive de adunări cu telegrame şi mesaje de realegere a Tovarăşului N. C.; mai scăpa – de mirare şi nu prea – câte o altă propunere, dar fără ecou. (Îmi amintesc una concretă, la o adunare de partid cineva spusese că să ne gândim la sănătatea Tovarăşului şi poate să-l propunem pe fiul Nicu sau pe coana Leana. Am auzit, nu mai eram membru de ani buni, şuşotea lumea cu o umbră de speranţă, dar şi de teamă pentru îndrăzneţul cu propunerea; din fericire (?!) nimic).
Continuare…
